Manifestul ICR sub Andrei Marga

Accederea dlui Andrei Marga în funcţia de preşedinte al ICR fără a fi audiat în Senat are doar izul văratic al unei mici ilegalităţi pe lângă proporţiile deşertului cultural desprins din manifestul-program trimis prin corespondenţă din Germania. Documentul merită o discuţie detaliată pentru ceea ce anunţă – contemplarea bovarică a propriului buric naţional, legănăţi de iluziile proletcultiste ale anilor ‘50.

Formulată în 12 puncte, epistola dă aparenţa unor delimitări fine, emanate din eterul abstract al logicii, însă lectura vindecă iluziile. Punctele 2 şi 9 repetă, de exemplu, aceeaşi misie a ICR, a “dezbaterii culturale” şi “cultura dezbaterii argumentative”. Punctele 5 şi 8 reiau aceeaşi idee, anunţă cine va beneficia de sprijinul ICR, aşadar “operele validate”, “autorii care au creat efectiv momente istorice” (punctul 5), sau “oameni care au oferit deja o garanţie a succesului intreprinderii culturale” (punctul 8).

Dacă prima parte a “manifestului” frapează prin inadecvare, a doua parte confirmă nefamiliaritatea cu programele ICR. Punctele 1-6 ilustrează din primele rânduri o definiţie de manual a ceea ce înseamnă politizarea diplomaţiei culturale. Când se vorbeşte de “producerea de noi valori” ca scop major al ICR, cititorul îşi aminteşte că doar două tipuri de regim au creat “arta de stat”, nazist şi comunist. Diplomaţia culturală într-o societate democratică facilitează, şi nu asumă vreodată “creaţia”, spre deosebire de taberele proletcultiste din comunism, unde scriitorii erau adunaţi pentru a se juca de-a “inginerii sufletelor” (definiţia literaturii în sintagma lui Stalin) cu “omul nou” care înfruntă natura, chiaburii şi lipsa de vigilenţă “revoluţionară”.

Alte priorităţi asumate în prima parte amestecă vanitatea protocronistă cu complexul inadaptării în lumea contemporană a ideilor şi pieţelor de cultură. Aflăm că România are o “pondere istorică”, că “limba română trebuie consolidată ca limbă europeană”, că vom fi “locul de emergenţă al ideilor noi”, că ICR va sprijini “activităţile generatoare de ipoteze şi concepte” (sic!).

Următoarele directive se substituie unor roluri care nu au fost vreodată ataşate diplomaţiei culturale. De exemplu, “revitalizarea” universităţilor şi organizaţiilor profesionale de artişti este strict responsabilitatea acestor instituţii, iar de “accesul la cărţile de referinţă universală” se ocupă editurile private şi se achită excelent de rostul lor. Referinţa la “corpul de traducători” şi “ameliorarea” sa trădează lipsa de familiaritate cu programele de burse ICR pentru traducătorii străini, acele persoane decretate ca “agenţi de influenţă”, „plătiţi” să se opună rectificărilor bugetare şi trecerii instituţiei în subordinea Senatului. În fapt, persoanele vizate sunt străini îndrăgostiţi de cultura română care au găsit în ICR un partener loial pentru a promova artele, proza, poezia şi filmele noului val.

În trecere „Manifestul” vorbeşte şi de cheltuieli, resurse financiare, în contextul în care proiectele angajate de ICR pe lunile rămase din 2012 nu vor mai putea fi onorate de partea română, din pricina tăierilor de buget. Va protesta noul preşedinte ICR că a preluat o instituţie care are bani doar de salarii şi nu de proiecte? Va propune o dezbatere „culturală de calitate” că am trecut la un model de finanţare împotriva oricăror recomandări de bune politici culturale?

Nici pentru angajaţii ICR şi institutelor culturale nu se anunţă vremuri bune – o „nouă organigramă” şi un nou „regulament” se traduce în restructurarea posturilor pentru indezirabili, o selecţie fără criterii şi arbitrară, pentru că la vremuri „noi” şi „schimbări de accent” se impun oameni „noi”. Referinţa la „experienţa minimă a creaţiei”, „pregătirea în management şi diplomaţie culturală” pentru angajaţii ICR, când o instituţie precum ICR nu trebuie să creeze ea însăşi opere culturale şi nu există în oferta educaţională cursuri de diplomaţie şi politici culturale, rămâne expresia asumată a samavolniciei.

Manifestul nu ar fi fost complet fără strecurarea unor critici vagi la adresa fostei conduceri, unde dl. Andrei Marga vorbeşte despre „risipa de resurse”, „aranjamente subiective” şi „feudalizarea” ICR. Puţini ştiu că instituţia are filozofia economică a unui organism nonguvernamnetal, respectiv din bugetul ICR cea mai mare parte a banilor este direcţionată spre programe şi activităţi, iar un procent redus este alocat salariilor şi costurilor operaţionale. După tăierile de finanţare pentru ICR, discuţia despre „risipa de resurse” nu poate adânci decât consternarea. La acuzaţia „feudalizării” pot răspunde mai bine beneficiarii programelor ICR, inclusiv vocile cele mai critice la adresa fostei guvernări, invitaţi şi selectaţi de jurizarea independentă în proiectele ICR pentru valoarea strict estetică a operelor lor.

La punctul 12, ideea că ”imaginea României în lume nu ar fi trebuit să fie depreciată grăbit” ar fi perfect legitimă, dacă fiecare dintre noi nu am avea în vedere lucruri cu totul diferite. Schimbările la ICR au fost criticate în presa europeană, laureata Nobel Herta Muller a scris în termeni devastatori despre noile modificări, alţii au deplâns cu resemnare cât de repede o instituţie performantă poate fi trasă la depoul stricăciunilor din sectorul public.

Aşadar, manifestul acestei „revoluţii culturale” , ordonanţa de subordonare faţă de Senat, rectificarea bugetară şi „primenirea” posturilor la ICR ne vor face spectatori la ceea ce ar fi făcut un Leonte Răutu pentru diplomaţia culturală. Pentru cei care nu îl cunosc, istoriografia românească l-a numit „groparul culturii române”.