Prioritatea uitată: democratizarea

Se întâmplă din nou. Parlamentarii, cu una­ni­mi­tăți semnificative, promovează în prag de alegeri legi populiste. De ce fac asta? Pentru că sunt răi, proști sau corupți? Nu. O fac pen­tru a-și câștiga o minimă cre­dibilitate pe ultima sută de me­tri. Merită să fie ires­pon­sabili în ochii unei minorități, dar responsabili și repre­zen­tativi în ochii majorității, ai ce­lor care au sau cred că au un câștig imediat și concret de pe urma (i)responsabilității aleșilor.

Acesta este mecanismul prin care partide și parlamentari prea puțin reprezentativi își câștigă totuși o formă de credibilitate și chiar de legitimitate. Democrația noastră originală a făcut ca acest sistem să se banalizeze și să credem că aceas­tă legitimitate e una democratică. De fapt, e un pact nescris între elitele decidente și „ma­sele largi populare“, un pact care face ca proas­ta guvernare să fie un rezultat sistemic al tipului nostru de democrație.

După sarabanda populistă, momentul elec­to­ral e cel al parafării malpraxisului politic. Co­ruperea democrației e deci rezultatul unui con­tract inegal, având costuri ascunse pentru una dintre părți. Astfel, populismul nu e „un pericol“, nu e ceva care ne amenință din afa­ră, el caracterizează toate partidele politice, chiar dacă în grade diferite. Populismul este par­te din ADN-ul sistemului nostru politic.

Experimentul Băsescu, al președintelui care vrea să se impună partidelor, ca și ex­pe­ri­men­tul tehnocrat, al celor care își revendică o virginitate par­ti­zană, ne-au arătat limitele ori­cărei încercări de a scurt­circuita partidele. Dar dacă reforma nu poate veni nici de la șeful statului, nici din in­teriorul statului, de unde poa­te ea veni? Trebuie să ne amin­tim că și prima, și a do­ua soluție au fost unele de avarie, într-un context al ab­senței unei societăți civile care să poată pro­mova această reformă. Situația nu s-a schim­bat semnificativ.

Cuvântul „democratizare“ a fost uzat, epuizat în goana după legitimitate din anii 1990. Toa­tă lumea iubește democrația. Nu puțini sunt cei care văd „pericole“ la adresa democrației. Dar putem să avem îndoieli asupra sincerității apărătorilor democrației care au abandonat „democratizarea“ ca proces demodat, care nu mai „vinde“.

Aproape nimeni nu mai ia în serios nece­si­tatea democratizării sistemului politic din Ro­mânia. Cel puțin asta reiese dintr-o privire asu­pra programelor, platformelor sau discur­surilor despre „proiectul de țară“ promovate în preajma alegerilor parlamentare. Demo­cra­tizarea nu e prezentată ca o prioritate. Sau e numai un lapsus, dar și atunci e unul sem­nificativ.

Orice analiză a sistemului politic ne spune că proasta guvernare, lipsa de autoritate a agenților statului, lipsa de credibilitate cronică a parlamentului și a partidelor, participarea relativ scăzută la alegeri sunt toate rezultatul di­rect al deficitului democratic, al absenței unui sistem care produce legitimitate de­mo­cratică, încredere socială și care dă autoritate instituțiilor.

Din 1990 și până acum am avut un proces dis­continuu de democratizare. Dar niciodată nu a existat o atât de mare neîncredere în capacitatea unor reforme de a aduce un plus de democratizare. Motivele sunt multe. Poate cel mai important este legat de fragilitatea re­gimului: câtă democrație e, tot mai bine de­cât deloc. Frica de schimbare inutilă este să­nătoasă, dar azi ea pare că ignoră costul lip­sei de schimbare. În plus, există și o frică de război, ceea ce marginalizează automat dis­cur­sul despre libertăți.

Un alt motiv este cel al oboselii de tranziție. După eșecul decomunizării, la modă e ceva ce putem numi de-postcomunism-izare. Exa­ge­rarea eșecului postcomunismului românesc are ca rezultat punerea în discuție a unei în­tregi culturi politice, cea anticomunist-demo­cratică, principala purtătoare a valorilor de­co­munizării și europenizării după 1989. Nu e clar ce se pune în loc, deocamdată vedem nu­mai o opinie publică al cărui centru de greu­tate se mută spre rețelele de socializare, fiind dominată de amnezie și de o succesiune de conflicte ireductibile. Discursul politic care vrea să câștige inima unei astfel de opinii pu­blice e fie cel al fugii de clarificare, de iden­titate, de soluții care pot aduce polemica, fie cel al discursurilor ultimative și al soluțiilor ab­solutiste. Fiecare actor politic devine schizoid, trebuind să joace în ambele registre, după cum (pare că) îi dictează contextul.

Astfel, democratizarea pare fie inutilă, fie periculoasă. Un exemplu în acest sens este „uitarea“ procesului de revizuire a Constituției promovat de USL. El a eșuat, totuși problema a rămas: trebuie revizuită Constituția? Dacă da, cum? Absența răspunsului e asurzitoare.

Alt exemplu este altă „uitare“, cea a punerii în practică a celor două referendumuri vali­date în 2009. Trăim de atunci într-o suicidară tensiune între democrația directă și demo­crația reprezentativă. E evident că trebuie să ieșim din acest blocaj. Partidele ar trebui să vină cu o soluție. Deocamdată, Curtea Consti­tu­țională ar putea oricând invalida orice lege electorală care prevede mai mult de 300 de parlamentari, așa cum este și cea care func­ționează azi. Dar o indignare pe acest subiect nu aduce multe voturi.

Reducerea discursului partidelor la impe­ra­ti­vele marketingului politic nu e specific ro­mâ­nească, dar în acest caz nu face decât să adân­cească criza de legitimitate a elitei noastre politice. Democratizarea nu e numai o prioritate, ci cea mai importantă dintre ele, iar dezbaterea unor soluții concrete în acest sens ar trebui să fie în centrul vieții noastre po­litice. Ar fi grav dacă și asta ni se pare utopic.