Va eșua România în (hiper)naționalism?

Cum ne apropiem de alegeri, PSD și aliații săi reușesc să impună o aparentă coincidență între clivajul putere vs. opoziție și clivajul „partidul străinătății“ vs. „partida națională“.

Alexandru Gussi 22.11.2016

De același autor

 

Campania electorală ne oferă un spectacol fără imaginație, fără pasiune, cu oameni noi care nu au de spus ceva nou. Și totuși, ar fi motive să iasă scântei dintr-o dez­ba­tere în care trei din patru oameni politici utilizează o retorică demnă de ceau­șis­mul PRM-ist. Nu ies scân­tei pentru că prevalează sen­ti­mentul că ordinea din cla­sa­ment e deja cu­nos­cu­tă, singura luptă mai apri­gă se duce pentru evi­ta­rea re­tro­gradării din par­la­ment.

 

Dar comparația cu sportul nu se poate opri aici, pen­tru că există o paralelă între nostalgia pu­te­rii sportive a României de dinainte de 1989 și na­țio­na­lismul câteodată difuz, câteo­dată agresiv care domină această cam­panie electorală.

 

În timpul și după Olimpiada de la Rio din această vară s-a vorbit mult despre gloria pierdută a sportului românesc. Conștient sau inconștient, acest sentiment trădează nu numai o frustrare colectivă legată de o privire nostalgică către perioada co­mu­nis­tă, dar și o aspirație către unele dintre țin­tele acelei perioade. Dar ce ne împiedică „să fim ce am fost și mai mult decât atât“? Pentru mulți, răspunsul e simplu: cam tot ce s-a întâmplat după 1989. Con­dam­narea discursivă și penală a postcomu­nismului este mai aprigă decât a fost vreo­dată condamnarea comunismului. Obo­sea­la justificată de „tranziție“, sclerozarea me­canismelor de legitimare ale demo­cra­ției noastre originale, decredibilizarea me­ca­nismelor de înavuțire ale capitalismului original definesc cadrul emoțional colectiv din această campanie.

 

Toate partidele încearcă, mai mult sau mai puțin, să profite de acest cadru. De unde și inflația de discursuri naționaliste și hi­pernaționaliste. Balul a fost deschis în precampanie toc­mai de un partid ce se vrea liberal, ALDE, care poartă numele unei nobile familii politice europene, dar care vroia să „redea România românilor“. Deocamdată, Ro­mânia e a străinilor, ce­ea ce este cel mai apăsat punctat de PRU, partidul anexă al PSD, beneficiar al unei televiziuni și care, prin Sebastian Ghi­ță, ne explica recent cum corupția a fost adusă în România de companiile străine și că ea este justificată, atât timp cât e un ins­trument pentru a le concura pe aces­tea. Ne salvează de străinătate și fantoma­ti­cul PRM, precum și Alianța Noastră Ro­mânia a lui Marian Munteanu. Chiar dacă tonul acestuia este mult mai civilizat, sub mănușa de catifea se anunță un pumn de oțel. Reprezentați ai PSD, ca Ioan Nicolae sau Codrin Ştefănescu, ai PMP sau ALDE formează și ei ceea ce se vrea o „partidă na­țională“. Spectrul este larg, de la un na­ționalism decomplexat la hipernațio­na­lism, gurile de tun sunt multiple și do­mină peisajul mediatic.

 

Remarcabil este faptul că nu există o re­pli­că pe măsura acestei adevărate derive de campanie. Președintele Iohannis s-a cam re­tras din ring, Cioloș nu s-a urcat nicio­da­tă. PNL mai este marcat de păcatul ori­ginar din 2012. Atunci, Crin Antonescu, pre­ședinte PNL, copreședinte USL și in­te­ri­mar șef al statului, contribuia la legi­ti­marea unei retorici naționaliste și antioc­cidentale. PNL a părăsit acele poziții doc­trinare, dar rămâne marcat de faptul că a contribuit la revenirea lor în centrul vieții politice. Din acest punct de vedere, PSD a moștenit de la USL un electorat reeducat în acest spirit care pornește de la premisa prăpastiei între interesele românilor cu cele ale multinaționalelor, ambasadorilor de la București și ale reprezentanților ins­tituțiilor europene.

 

A părut că alegerea lui Klaus Iohannis a reprezentat o victorie decisivă a unei vizi­uni diferite. Nu a fost așa, chiar instituțiile statului au încurajat naționalismul de paradă, iar derivele mediatice extremiste nu au fost sancționate. Guvernul Cioloș nu avea o legitimitate clară și a utilizat-o pe cea de substituție a unui raport privi­legiat cu instituțiile de la Bruxelles. În a doua parte a acestui an, PSD a intrat într-o opoziție din ce în ce mai virulentă și a întors această legitimare prin UE îm­po­triva celor care o revendicau.

 

Cum ne apropiem de alegeri, PSD și aliații săi reușesc să impună o aparentă coin­cidență între clivajul putere vs. opoziție și clivajul „partidul străinătății“ vs. „partida națională“. Trebuie deci să ne întrebăm da­că adevărata miză a acestei perioade nu este atât în jurul unor întrebări de tipul „Cine va câștiga alegerile?“, pentru că știm deja, sau „Cine intră în parlament?“, ci a uneia cu bătaie mult mai lungă: cine intră și se instalează mai bine în mințile românilor? Aici poate fi marea reușită a PSD, care nu ar fi fost posibilă fără mul­tiplicarea partidelor care țin cam același discurs naționalist, anti-sorosist, antiocci­dental. Departe de a-și împărți electora­tul, această aglomerație pune în minori­ta­te orice discurs alternativ și duce la o me­ga­lecție de educație politică. Sunt vizate mai ales generațiile care s-au socializat po­litic după intrarea noastră în Uniunea Eu­ropeană. Aceste generații nu au memoria comunismului, nu au memoria regimului Iliescu și pot fi mai ușor păcălite de dis­cursul nostalgic-naționalist.

 

Un PSD despre care se spunea că e în ine­vitabil declin, cu un electorat rural și îm­bătrânit, poate ieși din această campanie cu un electorat mai urban și în medie mai tânăr. Ultimele sondaje, chiar dacă tre­bu­ie luate cu precauție, ne arată un progres al lui Liviu Dragnea și mai ales al Gabrielei Firea. Este prea simplist să credem că aceș­tia devin mai populari numai pentru că au un discurs populist. Discursul lor atinge un orizont de așteptare ideologic. Iar asta se întâmplă în primul rând pentru că PSD nu are un rival politic și ideologic hotărât să fie la înălțimea mizei momentului.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22