De același autor
Am asistat la o mulțime de reacții isterice, mai ales pe rețelele sociale, dar și în mass-media, și la noi, și în presa occidentală, provocate de propunerea inițială de acord, în 28 de puncte, privind războiul din Ucraina. Explicabile în parte prin sindromul anti-Trump, în parte prin o manieră complet nerealistă în care sunt privite relațiile dintre state și, în general, dinamica geopolitică. Documentul inițial a fost evident scăpat în spațiul public în mod intenționat, pentru a testa reacțiile. De altfel, s-a și văzut între timp că, în urma discuțiilor de la Geneva, în care s-a implicat Marco Rubio, și de la Abu Dhabi, cu participarea unor reprezentanți ruși, ucraineni și americani, documentul inițial a fost revizuit într-un nou format, cu 19 puncte. Și discuțiile în curs din Florida între americani și ucraineni vor duce probabil la alte ajustări. Dacă asta va însemna în final un acord care să fie acceptabil și de către Moscova rămâne de văzut.
S-a ajuns în acest stadiu, în care totuși pentru prima dată se discută un proiect de acord pe hârtie, nu doar declarații, nu în urma discursurilor Kajei Kalas de înfierare a Moscovei, ci în urma unor manevre complexe ale Administrației Trump, o combinație de sancțiuni vizând exporturile de petrol ale Moscovei, presiuni asupra Indiei, care alături de China este principala destinație a acestor exporturi, demersurilor Washingtonului de deschidere către cinci țări din Asia Centrală, doritoare să aibă o alternativă la dependența față de China și Rusia și, desigur, în urma pierderii masive de influență a Moscovei și Iranului în Siria. Și să nu uităm rolul Arabiei Saudite, ale cărei decizii au un impact major asupra prețului barilului de petrol. Dacă în trecut prințul moștenitor Mohamed bin Salman (MBS), liderul de facto al țării, l-a sfidat deschis pe Biden ajutându-l pe Putin prin menținerea unui preț ridicat al barilului, de data aceasta relațiile mai mult decât cordiale dintre cele două părți, inclusiv la nivel personal între Donald Trump și MBS, trebuie să fi avut un rol în scăderea acestuia, ceea ce a afectat serios Moscova. În aceeași ordine de idei, KT McFarland, fost consilier de securitate adjunct în primul mandat Trump, consideră că întâlnirea de la Casa Albă dintre Ahmed al-Sharaa și Donald Trump a fost un eveniment extrem de important. Siria a fost întotdeauna o „nucă tare” pentru Statele Unite, spune ea. Fostul ei șef, Henry Kissinger, nu a reușit în trecut să dilueze legăturile foarte solide dintre Damasc și Moscova. Cu toate că Ahmed al-Sharaa este un personaj controversat, provine dintr-o grupare islamistă, Donald Trump a decis, la sugestia prințului moștenitor din Arabia Saudită, MBS, să ridice sancțiunile împotriva Siriei și să stabilească legături cu noul regim de la Damasc. O mișcare strategică de mare impact, care afectează Rusia, care încă are o bază militară în Siria, izolează Iranul, și afectează negativ și China, care prin Iran și regimul Assad din Siria își amplificase influența în regiune. Această strategie multidimensională a Washingtonului a avut, între altele, rolul de a spori presiunea asupra lui Putin în combinație cu sancțiunile impuse asupra celor mai importante companii petroliere rusești. Pare puțin probabil ca în alte condiții Putin să fi acceptat negocierile privind un potențial acord. Am văzut multe voci critice și prin Europa, și la noi, dar spre deosebire de europeni, Statele Unite încearcă să găsească o soluție pentru încetarea conflictului. La drept vorbind, în ciuda retoricii pro-Ucraina, Europa nu doar că nu are anvergura geopolitică necesară, dar este și blocată ideologic. Se vede asta atât în declarațiile politice, cât și în analizele „experților”. Într-o viziune preponderent morală, având în centru legislația internațională, pedepsirea crimelor de război, etc., în condițiile în care evoluțiile geopolitice marcate de pierderea semnificativă de influență a Occidentului fac în bună măsură irelevante astfel de poziții. O altă problemă este că europenii pur și simplu nu mai au bani. Premierul belgian a respins categoric, spre iritarea Bruxelles-ului, demersul de acces la un fond rusesc de 140 de miliarde de euro blocat în Belgia.
Deși în mod evident Rusia este agresorul și a încălcat legislația internațională, nu există nicio autoritate globală care să impună respectarea acesteia. În teorie ar fi Consiliul de Securitate al ONU, dar vetourile Rusiei și Chinei duc invariabil la blocaj. Realitatea e că, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie, relațiile dintre state sunt în mod esențial guvernate de raporturile de putere. De exemplu, China nu a dat doi bani pe decizia Tribunalului de la Haga privind atolii din Marea Chinei de Sud. Se pleacă de la premisa că Rusia ca agresor trebuie pedepsită și că în orice acord de încetare a focului Ucraina trebuie să iasă câștigătoare. Unii merg până acolo încât să avanseze ca obiectiv recuperarea în întregime a teritoriilor preluate cu forța de ruși, ceea ce e evident corect din punct de vedere moral și din perspectiva legislației internaționale, dar complet nerealist. În cadrul podcastului UnCommon Knowledge de la Hoover Institution, realizatorul acestuia, Peter Robinson, l-a avut ca invitat pe profesorul John Lewis Gaddis, de la Universitatea Yale, considerat unanim un fel de autoritate finală în materie de istorie a „Războiului Rece”. Între altele, el a explicat de ce în cartea sa din 2018, „On Grand Strategy”, se întoarce atât de mult în timp, 2500 de ani, pentru a discuta războiul peloponezian, așa cum au făcut și alți istorici reputați, ca Victor Davis Hanson sau Graham Allison. Motivul este acela că în ciuda iluziilor multora, vehiculate în ultimele trei decenii, nu am intrat nicidecum în post-istorie, elementele care guvernează relațiile dintre state, în principal dintre marile puteri, nu s-au schimbat de-a lungul istoriei. Iar una dintre concluziile permanente este aceea că există un ecart, uneori semnificativ, între aspirații și resurse. În opinia sa, de aici trebuie să plecăm și astăzi, când discutăm care ar trebui să fie obiectivul urmărit: răspândirea democrației pe tot globul, o ordine internațională liberală vs o lume relativ stabilă, în care coexistă democrații și regimuri autoritare sau chiar dictatoriale.
Multe dintre pozițiile exprimate în legătură cu războiul din Ucraina și obiectivele de atins în cadrul unui eventual acord păcătuiesc prin ignorarea acestor adevăruri fundamentale. În mod concret, ignoră atât faptul că lumea de astăzi este foarte diferită chiar și față de cea din urmă cu un deceniu, cât și pe acela că din această cauză Statele Unite nu mai au resursele și capacitatea de a susține o ordine internațională așa cum și-o doresc mulți de pe ambele maluri ale Atlanticului, ci trebuie să-și fixeze niște priorități. În ceea ce privește chestiunea resurselor limitate, Octavian Manea face o excelentă analiză în Revista 22 vorbind practic, din perspectiva Americii, cum arată prioritățile în condițiile în care resursele limitate impun cu necesitate alegeri. Iar situația securității din Europa, în particular Ucraina, nu este nicidecum în capul listei pentru America, primează competiția geopolitică cu China și emisfera vestică. În timp ce europenii sunt, lucru firesc, concentrați exclusiv pe chestiunea securității pe continent prin prisma războiului din Ucraina, Statele Unite joacă global. Nu întâmplător, spre oroarea multor comentatori, în proiectul de acord se ia în calcul posibilitatea ca Rusia să revină în G8. Este o încercare de a o decupla cât de cât de China. În plus, insistența europenilor pe chestiuni legate de legislația internațională riscă să creeze probleme serioase în relația transatlantică. Faptul că Marco Rubio nu va fi prezent la reuniunea miniștrilor de Externe din NATO este ceva „neobișnuit”. Un secretar de stat să lipsească de la una dintre cele două reuniuni anuale ale miniștrilor de externe NATO ar putea fi, între altele, o reacție față de decizia Marii Britanii de a înceta să mai împărtășească informații cu SUA privind ambarcațiunile suspectate de trafic de droguri în Caraibe, deoarece oficialii britanici sunt îngrijorați de legalitatea recentelor atacuri militare americane împotriva acestor nave și de declarațiile pe aceeași temă făcute recent de Kaja Kalas în Canada. În afară de asta, Europa se poziționează diferit față de Washington și în privința finalizării acordului legat de Ucraina. O bună parte din liderii europeni nu sunt foarte doritori să se termine războiul, așa că încurajează Kievul să fie cât mai intransigent. Din două motive: 1. Vor să aibă argumente în fața populației în demersul de creștere substanțială a bugetelor militare, între altele pentru a micșora dependența de America în materie de securitate; 2. În cazul existenței unui acord și cu o Rusie în G8, discursul împotriva partidelor populiste din Europa Occidentală și chiar măsurile legale luate împotriva acestora devin mult mai puțin convingătoare.
În acest context, în privința șanselor unui acord privind conflictul din Ucraina e greu de dat un verdict. În ciuda unor „analize” care pleacă de la premisa unor presiuni suplimentare împotriva Rusiei, în realitate marja de manevră din acest punct de vedere este destul de limitată. Ceea ce mulți ignoră este că la nivel global în afara spațiului occidental, Rusia este privită cu simpatie, conflictul din Ucraina fiind văzut ca unul între Moscova și Occident, față de care există destule resentimente. Chiar dacă Donald Trump a obținut unele concesii din partea Indiei în privința limitării importurilor de petrol din Rusia, relațiile dintre cele două țări, ambele membre BRICS, rămân excelente. De altfel, în cadrul vizitei lui Vladimir Putin în India din 3 decembrie, vor fi semnate contracte importante în domeniul echipamentelor militare.
Până la urmă, nu există o soluție de acord ideală așa cum și-o doresc mulți, în care Ucraina să iasă în avantaj și Rusia să fie pedepsită. Ucraina nu va putea recupera teritoriile pierdute și nu va putea intra în NATO. Probabil, și soluția unei zone-tampon, demilitarizată, ar putea fi acceptabilă pe moment pentru ambele părți. Chestiunea critică este cea a garanțiilor de securitate, pentru că e greu de crezut că Rusia a renunțat la ideea de a avea o Ucraină în sfera sa de influență. Întrebarea este ce se va întâmpla dacă războiul continuă? America a investit mult în negocierea acestui acord, nu în principal pentru că Trump vrea Premiul Nobel pentru Pace, ci pentru că vrea să se concentreze pe competiția cu China și pe recâștigarea influenței în emisfera vestică. Dacă demersul eșuează, ne putem aștepta la o decuplare, chiar și parțială, a Statelor Unite față de acest conflict. A te baza pe retorica dură a europenilor, care, în fapt, nu prea au nici bani, nici mari resurse militare, e riscant. S-ar putea ca Ucraina să piardă și zona litorală din sud. Oricum, ideea de bază este aceea de a privi lucrurile realist, nu din perspectiva unor enunțuri morale fără acoperire în realitate.
