Brexit-ul și proiectul „Statelor Unite ale Europei“

În urmă cu două săptămâni, la Salzburg, în superbul oraș al lui Mozart, s-a consumat o altă criză europeană. Deși a început sub auspicii relativ favorabile, în baza semnalelor anterioare venite dinspre Bruxelles, întâlnirea informală a liderilor din UE pe tema Brexit-ului s-a sfârșit printr-un fiasco. Iar o glumă care o viza pe Theresa May, considerată de mulți nefericită, postată pe Instagram de Donald Tusk, sau remarcile lui Emmanuel Macron, care a făcut trimitere la „minciunile“ care au provocat Brexit-ul, nu au făcut decât să pună gaz peste foc. Tonul declarațiilor s-a înăsprit considerabil la Londra. Theresa May a cerut Uniunii Europene să trateze Marea Britanie cu respect, iar Dominic Raab, ministrul responsabil cu Brexit-ul în cabinetul de la Londra, a acuzat ceea ce el consideră a fi „maniera mecanică“ de rejectare de către Bruxelles a propunerilor venite de la guvernul său. În acest punct e bine să reamintim și faptul că același Dominic Raab spusese anterior că un eșec, un Hard Brexit, adică ieșirea Marii Britanii din UE fără niciun fel de acord, va genera în Regatul Unit resentimente profunde cel puțin preț de o generație și va avea implicații geopolitice majore în Europa. Între altele, pentru că e greu de crezut că, în aceste condiții, Marea Britanie, singura țară din Europa, alături de Franța, care are o reală potență militară, va continua o colaborare strânsă în materie de securitate cu țările dintr-o structură pe care a părăsit-o în urma unui divorț urât. În plus, nu este deloc sigur că, în aceste condiții, NATO va supraviețui și, dacă da, în ce formă, tensiunilor provocate simultan de Brexit și de fractura transatlantică. Cele două evoluții în combinație cu altele, precum diviziunile tot mai accentuate care separă Estul de Vestul continentului, riscă să provoace o dinamică geopolitică destructivă care, din păcate, ne găsește într-o postură extrem de nefavorabilă și din punctul de vedere al climatului politic intern, și din cel al contextului internațional.

O bună parte dintre problemele cu care se confruntă Guvernul May în legătură cu Brexit-ul își au desigur originea în așteptările nerealiste create la nivelul opiniei publice de promotorii acestuia. Și, din această perspectivă, Emmanuel Macron are dreptate. La fel, e adevărat, că retorica din Marea Britanie în jurul Brexit-ului a intrat pe un teritoriu greu de anticipat cu doar câțiva ani în urmă. Concesiile făcute Bruxellesului sunt văzute drept „trădări“ inacceptabile, se vorbește chiar despre „cea mai mare capitulare de la cea din 1938 în fața lui Hitler“. De altfel, un articol recent din The Times critica lipsa de măsură a unor astfel de comparații care prezintă o Mare Britanie prinsă într-o luptă existențială cu o Europă tiranică. La fel, cei care compară Uniunea Europeană cu Uniunea Sovietică, punând semnul egalității, de exemplu, între maniera intransigentă, demonstrativ punitivă, adoptată de prima în relația cu o țară ca Marea Britanie, care a decis să părăsească blocul comunitar, și felul în care Moscova a reacționat atunci când Cehoslovacia sau Ungaria au vrut să se desprindă din sfera sa de influență păcătuiesc prin aceeași lipsă de măsură. Însă nu e mai puțin adevărat că și mulți dintre cei din tabăra opusă, care au votat pentru rămânerea țării în UE, sunt și ei destul de critici față de birocrația de la Bruxelles, față de curentele pro-federaliste care militează pentru un fel de „integrare forțată“, dictată din principalele centre de putere de pe continent. În plus, intransigența afișată la Bruxelles în contextul negocierilor legate de Brexit, cu argumente transformate într-un fel de „precepte divine“ nenegociabile, în condițiile în care suntem în interiorul unui adevărat vârtej geopolitic, e o clară dovadă de miopie.

Ceea ce britanicii, și nu doar ei, acuză (au făcut-o și cu mult înainte de Brexit) este că, de la un proiect care avea în vedere construcția unui cadrul continental de cooperare economică, în domeniul securității, ca și pe alte direcții, dar între state suverane, s-a ajuns la unul care își propune ca obiectiv o structură federativă de tipul Statele Unite ale Europei, după modelul american. Pe care ei o consideră nu doar inacceptabilă, ci și utopică. O țară ca Marea Britanie, care, la un moment, a controlat cel mai mare imperiu de pe glob, nu se putea împăca cu ideea ca o birocrație bruxelleză, aflată în bună măsură sub influența Berlinului și Parisului, să decidă la Londra, chiar dacă situația statutului ei actual este foarte departe de cel din perioada imperială. Mulți dintre opozanții Brexit-ului nu au pe fond o viziune foarte diferită, sigur, fără accentele ridicole utilizate de tabăra cealaltă, dar pleacă de la ideea că această opoziție trebuia dusă din interior, consolidând un pol care să contrabalanseze puseele federaliste alimentate în mare măsură de ambițiile Franței, care vede în UE o platformă care să-i amplifice la scară globală influența, punând-o pe picior de egalitate cu America sau China. În ceea ce îi privește, germanii, deși au sprijinit și ei parțial acest demers, au fost mai rezervați, au preferat o abordare mai discretă, mulțumindu-se să-și extindă dominația economică la nivelul continentului.

În general, la noi, dar și prin alte părți au fost complet neglijate discuțiile de fond despre dinamicile din interiorul UE, despre consecințele demersului federalist, obturate de o problematică preponderent tehnică (fonduri structurale, dezvoltare durabilă, subsidiaritate etc.) sub paravanul unui limbaj lemnos de tip nou. Ele însă ies la lumină acum, când se ajunge la divergențe majore între statele membre. Sigur, poți eticheta, plecând de la critici în destule cazuri valabile, guvernele de la Varșovia sau Budapesta drept unele antidemocratice, însă criticile exprimate de către acestea, ca și de alte țări membre, la adresa Bruxellesului și a acestui demers imperativ de „adâncire a integrării“ nu sunt deloc lipsite de substanță. E adevărat că, de pildă, Viktor Orbán o face și pentru a rejecta acuzele legitime față de derapajele interne din Ungaria, însă asta nu face aceste critici mai puțin valabile.

Spre deosebire de Statele Unite, care s-au construit plecând de la entități născute pe un teren virgin, în mare parte extrase dintr-un univers cultural comun, la început preponderent anglo-saxon, țările din UE au rădăcini culturale și civilizaționale bine conturate și e greu de crezut că vor fi dispuse să se topească într-un creuzet european difuz. Istoricul Timothy Snyder contrazice cumva această analiză, spunând că aceste „identități naționale“ din Europa sunt, de fapt, de dată recentă, pentru că multe dintre aceste state făceau parte până în urmă cu 100–150 de ani din imperii precum cel Austro-Ungar sau Otoman. Ceea ce factual este adevărat, însă, așa cum arată lucrurile în prezent, o astfel de formulă integrată a Uniunii Europene nu ar putea fi posibilă decât din nou sub forma unui Imperiu Franco-German, nu în formula instituțională actuală, cu țări în care au loc alegeri democratice și în care curentele naționaliste sunt în ascensiune. Resentimentele britanice împotriva Germaniei, scoase la suprafață de Brexit, sau cele similare din Grecia din momentul crizei financiare din 2015 sunt o dovadă în acest sens. Într-un articol din The Standpoint se face o discuție interesantă despre exploziile de mândrie națională care însoțesc victoriile în marile competiții sportive, făcând trimitere la recentul Campionat Mondial de Fotbal, care „ne spune mai mult despre identitate și naționalism decât despre frumusețea propriu-zisă a jocului“. Faptul că mai puțin de 5 procente din cetățenii statelor membre în UE își asumă o identitate europeană nu face decât să confirme o astfel de diagnoză.

Această discuție este încă ignorată în România de o bună parte a populației, în timp ce o altă parte consideră că e chiar mai bine ca țara să fie condusă de la Bruxelles (via Paris–Berlin) decât de clasa politică discreditată de la București. Problema e că, dincolo de faptul că sunt multe lucruri de spus, nu neapărat bune, și despre clasa politică de prin alte țări, nemaivorbind de birocrația bruxelleză, intrăm pe un teren alunecos pe care înfloresc ușor, de fapt, asta se întâmplă deja, curente radicale, populist-naționaliste. Din păcate, România are destul de puține cărți câștigătoare la îndemână, însă asta nu ar trebui să ne facă să ignorăm tendințele și influențele de pe continent și să ne împiedice să analizăm opțiunile de poziționare în interiorul Uniunii Europene în raport cu toate aceste evoluții.