De același autor
Dacă au loc mutaţii importante la nivelul opiniei publice în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Occident, nu putem exclude pentru viitor decizii la nivel politic care să încerce să le capitalizeze.
Una dintre consecinţele evenimentelor din vara trecută este schimbarea de atitudine, mai ales la nivelul unei părţi a elitelor, faţă de ceea ce îndeobşte numim lumea occidentală. Ce e curios e că o bună parte dintre cei în cauză considerau, uneori chiar de o manieră exagerat idilică, până acum câţiva ani în urmă, atât Uniunea Europeană, cât şi Statele Unite adevărate faruri călăuzitoare pentru România, în ceea ce priveşte democraţia şi construcţia instituţională. Brusc, occidentalii au devenit nişte ipocriţi atunci când fac trimitere la valori democratice şi la statul de drept şi nu sunt mai breji ca noi nici în materie de corupţie.
De unde această, schimbare majoră de atitudine? Dejucarea puciului USL din vara trecută datorită intervenţiilor Bruxellesului, ale altor câtorva capitale europene importante, între care Germania a jucat un rol cheie, şi a Washingtonului a generat o mulţime de frustrări şi resentimente, bine alimentate de altfel de vectori media precum Antena 3, faţă de cei consideraţi responsabili pentru eşecul demersului. Şi nu doar la nivel politic. Anchetele DNA, condamnările sonore din justiţie, instaurarea unui climat general perceput drept unul de „insecuritate“ în rândul oamenilor de afaceri implicaţi în contracte cu statul sau pe bani europeni, dar şi reformele din educaţie, toate generic asociate cu regimul Băsescu, au fost privite cu maximă ostilitate.
Aşa că e lesne de înţeles de ce pentru cei în cauză lumea occidentală a devenit brusc antipatică şi duşmănoasă. E adevărat că şi de partea cealaltă a baricadei lucrurile s-au radicalizat. Orice contact cu Rusia sau China este privit cu suspiciune din start, fiind interpretat aproape exclusiv prin prisma bătăliei politice interne. Temerea privind o posibilă reorientare către Est a României, după instaurarea regimului USL, a devenit un subiect frecvent abordat în spaţiul public.
Dar cât de mult contează această schimbare graduală de atitudine, cel puţin la nivelul unei părţi din opinia publică? Unii se vor grăbi să spună că foarte puţin. La urma urmei, dincolo de unele excese retorice datorate în principal lui Crin Antonescu, nici premierul personal şi nici USL ca alianţă politică aflată la guvernare nu au pus nici un moment în discuţie sistemul de alianţe externe fundamentale ale ţării. Nici relaţia cu Bruxellesul şi nici cea cu Statele Unite.
Cu toate acestea, există cel puţin două motive pentru care impactul acestor evoluţii nu ar trebui subestimat. Primul ţine de relaţia noastră cu Uniunea Europeană. Deficitul masiv de credibilitate cu care se confruntă actuala putere de la Bucureşti, după evenimentele din vara anului trecut, impietează evident capacitatea României de a-şi apăra interesele şi chiar de a coagula alianţe în cadrul negocierilor interne din interiorul UE, într-un context european turbulent care alimentează destule dispute aprinse între diferitele state membre.
Dar există implicaţii şi la nivel intern din acest punct de vedere. Dacă o parte din media şi din societatea civilă s-a grăbit, de pildă, să discrediteze raportul MCV din raţiuni cu totul nefondate, ca urmare în mare parte a unor comenzi politice, de cealaltă parte a baricadei s-a ajuns în situaţia în care tot ceea ce vine de la Bruxelles capătă un fel de statut de dogmă. Or, acest tip de atitudini radicalizate blochează orice discuţie critică publică onestă care să vizeze evoluţiile din interiorul UE.
Al doilea motiv de reflecţie este însă probabil mult mai important. Chiar este cu totul exclus ca România să se decidă să facă la un moment reajustări de poziţie în plan geostrategic? Un răspuns tranşant nu e uşor de dat. Pe de o parte, contextul european e complicat şi agitat. Economiile din sudul continentului sunt în derivă. Tensiunile sociale sunt în creştere şi pe fondul unei imigraţii semnificative din România şi Bulgaria, două ţări care, în 2012, respectiv în 2013, au traversat crize politice majore. Pe de altă parte, diplomaţia românească nu arată mai bine decât administraţia autohtonă în ansamblu, aşa că legăturile noastre internaţionale în plan instituţional nu sunt bine consolidate. Nici partidele politice nu au şi nu există nici la nivel academic structuri de tip think tank cu expertiză pe politică externă, iar majoritatea oamenilor politici nu au nici măcar o cultură minimală din acest punct de vedere. Mai îngrijorător e faptul că aceştia tind să trateze chestiuni esenţiale de securitate şi de politică externă cam la fel precum le tratează pe cele de politică internă, într-un registru destul de primitiv şi cu maximă „lejeritate“, dacă nu chiar de o manieră adesea iresponsabilă. Un exemplu recent: tonul şi nivelul consideraţiilor politice făcute de primul ministru pe seama vizitei preşedintelui Băsescu în Republica Moldova. În aceste condiţii, dacă au loc mutaţii importante la nivelul opiniei publice în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Occident, nu putem exclude cu desăvârşire pentru viitor decizii la nivel politic care să încerce să le capitalizeze. //
