Efectul Trump pe invers: curentele eurosceptice sunt în regres

Nigel Farage, unul dintre cei mai entuziaști su­porteri ai Brexit-ului, a fost primul politician britanic care s-a întâlnit cu președintele ame­rican ales după victoria acestuia. Farage, unul dintre invitații frecvenți ai canalului de televiziune RT, principalul vector de pro­pa­gandă al Moscovei pe plan internațional, i-a asigurat cu acest prilej pe Donald Trump și pe cel mai influent consilier al acestuia, Steve Bannon, că dezmembrarea Uniunii Eu­ro­pene e doar o chestiune de timp. Așa că nu e de mirare că în interiorul noii ad­mi­nis­trații, atunci când venea vorba despre UE, prin­cipala preocupare era aceea de a estima care va fi următoarea țară care o va părăsi. Pen­tru Bannon, dezmembrarea comunității eu­ro­pene era, în contrast cu poziția Wa­shing­tonului din întreaga perioadă postbelică, chiar ceva dezirabil din perspectiva intereselor ame­ri­cane. Și pentru Ted Malloch Uniunea Eu­ro­pea­nă, pe lângă care ar urma să reprezinte St­a­tele Unite în calitate de ambasador, nu es­te nimic altceva decât un nou tip de Uniune Sovietică. Într-un interviu acordat BBC One la începutul lunii februarie, Malloch declara can­did că a ocupat în trecut o poziție diplomatică din care a ajutat la dispariția URSS: „Așa că acum e poate timpul să ne ocupăm puțin și de altă uniune“.

Casa Albă speră ca Brexit-ul și alegerea lui Do­nald Trump să reprezinte evenimente de mare impact care să favorizeze acest aș­teptat deznodământ. Puncte importante pe acest traseu fiind alegerile din Olanda, Fran­ța si Germania. Pe 20 noiembrie 2016, Wall Street Journal considera că „noua bombă cu ceas din UE ticăie în Olanda“. În timp ce co­ti­dianul britanic Daily Mail, pro-Brexit și eurosceptic, se aștepta, cu puțin timp înaintea alegerilor de săptămâna trecută din Olanda, ca Geert Wilders, liderul partidului de extremă dreapta PVV, să fie „următorul ca­re va bate un cui în sicriul Europei“. Pre­vi­ziu­nile nu s-au adeverit. Partidul lui Geert Wil­ders, supranumit și „Donald Trump al Olan­dei“, care spera să obțină un sfert din voturi și să câștige cele mai multe mandate în Par­lament, a obținut în final doar 13% din su­fra­gii, în condițiile unei participări record de 82 de procente, fiind devansat în mod clar de partidul premierului în funcție, Mark Rutte. Deși șansele lui Wilders de a deveni prim-mi­nistru erau oricum cvasi-zero, din moment ce toate celelalte formațiuni refuzaseră din start orice alianță electorală cu el, o victorie a sa ar fi avut un mare impact simbolic.

Imediat după aflarea rezultatelor, Mark Rutte a declarat că „înfrângerea lui Wilders în­seam­nă că, după Brexit și Trump, alegătorii din ța­ra sa au respins acest tip greșit de populism“. Ultima observație e o veste proastă pentru Ste­ve Bannon. Dacă succesul electoral al lui Donald Trump părea să fie la un moment dat un catalizator pentru formațiunile de extremă dreapta din Europa, precum PVV, Frontul Na­țional din Franța sau AfD în Germania, între timp lucrurile s-au schimbat radical. Simpatia față de Trump a devenit toxică nu doar pen­tru alegătorii nehotărâți, ci chiar și pentru o par­te dintre simpatizanții acestor partide. De­clarațiile și tweet-urile controversate ale lui Trump, percepția unui adevărat haos ins­tau­rat la Casa Albă au fost toate ca un duș rece pentru o parte dintre cei care, deși nu aveau neapărat simpatii speciale pentru aceste for­mațiuni politice radicale, vedeau în votul în favoarea lor un semnal de protest împotriva unui establishment politic pe care îl con­si­de­rau arogant, rupt de lumea reală.

Când au văzut însă, la Washington, cum ara­tă pe viu costurile unei astfel de decizii, eu­ro­penii au început să-și schimbe părerea. Și nu doar în Olanda. În Germania, de pildă, AfD s-a plafonat la 10 procente. Iar cel care a câștigat masiv teren acolo în ultima perioadă, Martin Schulz, liderul social-democraților germani, pa­re să fi beneficiat între altele de poziția mult mai dură adoptată față de Trump în raport cu Angela Merkel. Percepția masiv ne­ga­tivă asupra lui Trump existentă în Ger­ma­nia, în general în Europa, îl avantajează.

Când vine vorba de evoluțiile din Europa, e clar că Donald Trump și Steve Bannon con­fun­dă dorințele cu realitatea. „Factorul Trump“ are deja un efect exact invers celui scontat de ei. O victorie foarte probabilă a lui Emma­nuel Macron la alegerile prezidențiale din Franța va întări demersul franco-german de consolidare a unui nucleu dur în UE. Ceea ce nu este neapărat o veste bună pentru Frontul Estic, inclusiv pentru România, care riscă să fie marginalizat de o abordare care va merge pe linia unei Europe cu mai multe viteze. În plus, nu atât unitatea Europei pare să fie pu­să în pericol, ci mai degrabă integritatea Marii Britanii, amenințată de un nou referendum în Scoția și tendințele în creștere din Irlanda de Nord în favoarea unui demers de unificare cu Irlanda, ambele consecințe directe ale Brexit-ului.

Este evident că Donald Trump, care, din pers­pectiva relativ simplistă a unui mogul imo­bi­liar, vede totul, inclusiv relațiile internaționale, într-o manieră pur tranzacțională, ar prefera o Europă dezmembrată. Întrebarea este dacă Administrația de la Washington va merge în continuare pe aceeași linie sau va face, cu re­alism, ajustările necesare. Dacă va avea câș­tig de cauză abordarea strict ideologică pro­mo­vată de Bannon, vom asista în mod ine­vitabil la o deteriorare și mai accentuată a re­la­țiilor transatlantice, cu efecte negative și în plan economic, și în cel al securității. Sin­gu­rul câș­tigător incontestabil fiind Vladimir Putin.