De același autor
Ultimul paragraf dintr-un articol publicat recent de istoricul britanic Timothy Garton Ash în Foreign Affairs, care a circulat destul de mult și în România, sintetizează viziunea sa privind un viitor peisaj internațional în care o Uniune Europeană, semnificativ extinsă, alături de Statele Unite, ar putea gestiona cu succes marile provocări geopolitice ale momentului. „Iată, așadar, perspectiva surprinzătoare pe care o dezvăluie războiul din Ucraina: UE, ca un imperiu postimperial, în parteneriat strategic cu un imperiu postimperial american, pentru a preveni revenirea unui imperiu rusesc în declin și pentru a contracara un imperiu chinezesc în ascensiune”. El menționează în acest context o discuție cu Dmitro Kuleba, ministrul ucrainean de externe, în care acesta a descris Uniunea Europeană ca fiind „prima încercare de a construi un imperiu liberal”, în contrast cu încercarea lui Putin de a restaura imperiul colonial al Rusiei prin cuceriri militare.
O primă și importantă observație este aceea că, deși Timothy Garton Ash, ca și ceilalți promotori ai ideii unei Europe federale, vorbește despre democrație și valori liberale, un astfel de „imperiu liberal” nu poate fi instituțional decât o entitate post-democratică. Într-o bună măsură așa este și acum Uniunea Europeană: un imperiu de facto franco-german, cu un imens corp tehnocratic la Bruxelles, în care se iau practic majoritatea deciziilor importante peste capul statelor naționale. Dacă și acum importanța alegerilor din statele membre este serios pusă sub semnul întrebării, acestea vor deveni complet irelevante în cadrul unei structuri federale. În plus, această uriașă mașinărie birocratică de la Bruxelles, obsedată de reglementări și mai preocupată, ca orice birocrație, de interesele proprii decât de interesul public, afectează negativ capacitatea UE de a intra în competiție, mai ales cu economiile țărilor dinamice din Asia de Sud-Est.
Este însă un desen pe hârtie făcut la nivel macro, din birou, care ignoră o mulțime de dimensiuni ale realității de pe teren. De altfel, chiar autorul recunoaște că sunt destule elemente care ar putea pune sub semnul întrebării viabilitatea „visului” său. „Dacă Europa va reuși să creeze un imperiu liberal suficient de puternic pentru a apăra interesele și valorile europenilor va depinde, ca întotdeauna în istoria omenirii, de conjunctură, noroc, voință colectivă și leadership individual”.
Faliile din societate
Numai că o bună parte dintre „valorile europene” se abat semnificativ de la definiția lor liberală tradițională (de pildă libertatea de expresie, până de curând sacrosanctă, este văzută mai degrabă ca o problemă), sunt citite în tot mai mare măsură la Bruxelles într-o cheie radical progresistă, fiind departe de a fi larg împărtășite pe continent. Mai mult, prin promovarea lor forțată generează falii societale și tensiuni în interiorul UE la nivelul populației.
Falii majore creează și viziunile diferite din interiorul UE privind securitatea și relațiile cu Statele Unite. Franța și într-o oarecare măsură și Germania își doresc o Europă suverană, decuplată în mare parte de America. La Paris, pe vechea linie de abordare a generalului De Gaulle, care preferă Uniunea Sovietică comunistă „anglo-saxonilor”, înainte de invazia din Ucraina se vorbea deschis despre varianta unui nou aranjament de securitate în Europa, convenit de o „Europă Suverană” în parteneriat cu Moscova. Spectrul reapariției unei potențiale sfere de influență rusești, care să se suprapună, chiar și parțial, peste spațiul din care se retrăsese Uniunea Sovietică la încheierea primului Război Rece, face ca majoritatea țărilor de pe flancul de Est să respingă categoric o astfel de variantă.
Prim-ministrul polonez Mateusz Morawiecki a ținut să de distanțeze ferm de declarațiile făcute pe acest subiect de Emmanuel Macron la finalul recentei sale vizite în China. „În loc să construim o autonomie strategică față de Statele Unite, propun un parteneriat strategic cu Statele Unite”, a declarat el înaintea recentei sale vizite la Washington. Unde, cu o trimitere critică transparentă la viziunea franceză, a ținut să sublinieze că se bucură că „propunerea pentru un parteneriat strategic și mai profund este ceva care găsește un teren atât de fertil aici, în Statele Unite, pentru că știm că există diverse concepte formulate de alții în Europa, concepte care creează mai multe amenințări, mai multe semne de întrebare, mai multe necunoscute”.
Reluarea procesului
de extindere a UE
În plus, ideea că „imperiile”, de pe cele două maluri ale Atlanticului, ar lupta, umăr la umăr, împotriva frontului antioccidental coagulat în jurul Chinei și Rusiei trebuie privită cu multă circumspecție. Spre deosebire de Rusia, ale cărei pârghii de influență economică erau limitate la energie și eventual la alte elemente critice, precum Uraniul, China are extinse relații comerciale cu o serie întreagă de țări din Europa de Vest.
Problema e că pentru americani, într-un larg consens bi-partizan, competiția geopolitică cu Beijingul este una existențială, ceea ce ar face ca o eventuală decizie a UE de a rămâne neutră să fractureze grav, poate chiar fatal, relațiile transatlantice. Motiv pentru care Slawomir Debski, directorul unui think tank polonez, citat de Politico, avertizează că poziția lui Macron privind distanțarea Europei de America în cazul unui conflict cu China „amenință să rupă UE, ceea ce este împotriva intereselor nu doar ale Poloniei, ci și ale majorității țărilor europene”.
„Pentru a asigura acest viitor postimperial și pentru a face față agresiunii rusești”, susține Timothy Garton Ash, „UE trebuie să preia ea însăși unele dintre caracteristicile unui imperiu. Ea trebuie să aibă un grad suficient de unitate, autoritate centrală și un proces decizional eficient pentru a apăra interesele și valorile comune ale europenilor. Dacă fiecare stat membru are drept de veto asupra deciziilor vitale, uniunea se va clătina, atât pe plan intern, cât și pe plan extern”.
Însă, în timp ce promotorii unei UE federale, între care se află evident și Timothy Garton Ash, vor să meargă până la capăt cu integrarea, există un curent în ascensiune, la nivelul multor state membre, dar și în rândul populației, care crede, din contra, că s-a mers prea departe din acest punct de vedere. Un rezultat sunt conflictele în creștere dintre acestea și Comisia Europeană pe diferite teme, de la educația sexuală la cel actual legat de accesul și tranzitul produselor agricole din Ucraina pe teritoriul unor state din Europa de Est.
Cum astfel de dificultăți sunt considerate a fi doar unele pasagere, istoricul britanic crede că UE ar trebui să revină la poziția ambițioasă de extindere din trecut, după ce a stagnat, spune el, din cauza „oboselii extinderii”. Acum, războiul din Ucraina ar putea funcționa, în opinia sa, ca un catalizator pentru reluarea procesului. În primul rând cu Ucraina, Republica Moldova, dar și cu Georgia.
Însă lucrurile nu ar trebui să se oprească aici. „Dincolo de aceasta, există problema unui Belarus democratic, post-Lukașenko, dacă se poate elibera de sub influența Rusiei. O altă fază, care ar putea cuprinde, de asemenea, Armenia, Azerbaidjan și Turcia (membră NATO din 1952 și candidat acceptat pentru aderarea la UE din 1999), ar putea contribui în cele din urmă la o consolidare geostrategică suplimentară a Occidentului într-o lume tot mai postoccidentală”. Adăugând că s-ar putea ca împlinirea acestui proiect grandios să ia timp, până în anii 2030, dar, „dacă se va întâmpla, va reprezenta un alt pas uriaș către obiectivul identificat într-un discurs din 1989 al președintelui american George H. W. Bush: Europa întreagă și liberă”.
Coagularea polului polono-ucrainean
O astfel de viziune ar fi putut fi eventual credibilă în timpul primului deceniu și jumătate postcomunist, când politologul Ivan Krastev spunea despre UE că nu are vecini, ci doar viitori membri. Acum pare însă complet ruptă de realitate. Intră în catalogul celor emise de cei despre care Nadia Schadlow, care a făcut parte din echipa generalului McMaster în perioada în care acesta era Consilier pentru Securitate Națională al lui Donald Trump, spunea că nu văd lumea așa cum este, ci cum ar vrea ei să fie. Acest grup influent, din spațiul politic, din cel academic, din think tankuri s-a legănat din 1990 încoace cu iluzia unei lumi postistorice. Într-un discurs din 2008, Condoleezza Rice enunța viziunea „unei lumi în care o mare putere nu se definește prin sfere de influență sau printr-o competiție cu sumă zero, sau prin faptul că cei puternici își impun voința asupra celor slabi”. Iată că 15 ani mai târziu, războiul din Ucraina ne-a întors la vechea paradigmă, cu contestarea sferelor de influență între marile puteri.
Deocamdată este neclar cum se va termina războiul din Ucraina. Însă e greu de crezut că nu va exista un fel de angajamente de securitate de facto, dacă nu de jure, din partea Statelor Unite și a altor membri NATO. Dacă asta înseamnă o integrare a Ucrainei în NATO și una în UE, e prematur de estimat în această epocă dominată de mari turbulențe geopolitice. Trebuie spus că există destule reticențe și la Paris, și la Berlin față de perspectiva coagulării unui pol polono-ucrainean, cu sprijin american, care ar contesta supremația de facto a binomului franco-german în interiorul UE.
Cu atât mai puțin s-ar putea imagina o integrare a Turciei. Turcia, foarte probabil și după Erdogan, chiar dacă este membru NATO, este departe de a fi un aliat al Occidentului. Are propriile sale ambiții în arealul Orientului Mijlociu și pare să fie mai confortabilă în relația cu Moscova și Beijingul decât în cea cu Washingtonul și Bruxellesul. În afara de asta, rețetele oferite de Timothy Garton Ash și de David Miliband, într-un alt articol din Foreign Affairs, pentru a-și reapropia țările din Sudul Global sunt și ele naive. Brazilia și Africa de Sud sunt cu arme și bagaje în siajul Chinei și Rusiei, și-au declarat chiar explicit intenția de a se angrena în demersul de de-dolarizare a lumii, iar alte țări importante, cum este India, vor rămâne în cel mai bun caz neutre. În aceste condiții, a vorbi despre cum ar putea să arate și să opereze în viitor UE în noua „alcătuire imperială”, cu 36-40 de membri, este de-a dreptul hazardat. UE are deocamdată destule probleme în alcătuirea sa actuală. //
