De același autor
Cea mai mare parte a participanților la aceste reuniuni anuale inventate de Klaus Schwab în 1971 se încadrează în descrierea făcută de Samuel Huntington într-un eseu din 2004. Omul Davos”, scria atunci Huntington, are puțin apetit pentru loialitatea națională, vede granițele naționale ca pe niște obstacole care, din fericire, dispar și vede guvernele naționale ca niște reziduuri din trecut, a căror singură funcție utilă este de a facilita operațiunile globale ale elitei din care face parte”. Nimic nu pare să se fi schimbat semnificativ din acest punct de vedere în ultimele două decenii. Cu excepția creșterii masive în intensitate a ostilității publicului occidental față de „globaliști” și o agendă Davos devenită tot mai radicală în ambițiile ei de remodelare a existenței noastre cotidiene.
Dincolo de faptul că participanții la WEF ne asigură de bunele lor intenții, ce rămâne totuși după reuniuni precum cea din acest an? Există un fir roșu al discursurilor: taxe mai mari și, mai ales, pledoaria pentru un stat tot mai extins, atotputernic, și tot mai multe reglementări. Viziunea de tip Davos favorizează birocrația guvernamentală și cea din instituțiile transnaționale și marile corporații care, prin amplul sistem de lobby, de pe ambele maluri ale Atlanticului, își poate proteja și impune interesele. Marele perdant fiind companiile mici și mijlocii.
Pentru „elitele globaliste”, așa cum le descriu criticii lor, curentele populiste, reprezentate de personaje ca Geert Wilders sau Donald Trump, reprezintă cu siguranță o serioasă amenințare. De unde și coalizarea întregului aparat al statului, așa-numitul „deep state”, împotriva lor. În realitate, nici aceștia, deși criticile lor sunt adesea justificate, nu au în cele mai multe cazuri soluții miraculoase. Excesele globalizării sunt reale și disruptive, în sensul rău. Dar și renunțarea cvasi-completă la comerțul global e profund distructivă, s-a văzut asta în istorie. La fel, promovarea mioapă a izolaționismului în Statele Unite de către personaje influente ca Tucker Carlson poate fi și aceasta dezastruoasă în contextul marilor turbulențe geopolitice ale momentului.
La fel, în Europa ar trebui să ne îngrijoreze retorica pro-Putin și anti-americană a AfD-ului sau a unui nou partid german radical de stânga, cel al Sarei Wagenchnet. Soluția la radicalismul cultural toxic adoptat de o bună parte a elitelor occidentale nu este în niciun caz îmbrățișarea autocrației brutale moscovite care face paradă de conservatorism. Lumea a mai trecut prin izolaționism și un pacifism naiv, am mai văzut asta înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, și știm ce s-a întâmplat! Însă, pe de altă parte, e o crasă și periculoasă fugă de realitate să ignori cauzele reale ale nemulțumirilor populației, migrația, politicile radicale de gen, transgenderismul, excesivele politici climatice nesustenabile, punând simplist, din păcate cu o largă susținere mediatică, ascensiunea populismului exclusiv pe seama dezinformării rusești.
Ursula von der Leyen a ținut și ea să ne transmită de la Davos că dezinformarea, urmată îndeaproape de polarizarea din societate, reprezintă o amenințare mai mare pentru comunitatea globală decât războaiele sau schimbările climatice. Ar fi fost cu siguranță o idee bună dacă președinta Comisiei Europene ar fi ținut cont de declarațiile recente ale lui Grant Shapps, secretarul britanic al apărării, care a spus că lumea trece de la starea postbelică la cea prebelică. Sau de cele ale unui alt coleg din structurile transatlantice, din Bruxelles, amiralul olandez Rob Bauer, președintele Comitetului Militar al șefilor naționali din țările NATO, care a avertizat că alianța trebuie să fie „în alertă roșie pentru război” și „să se aștepte la neprevăzut”. „Plăcile tectonice ale puterii se deplasează”, a adăugat el. „Și ca urmare ne confruntăm cu cea mai periculoasă lume din ultimele decenii.”
E drept, în ceea ce privește polarizarea din societate, clivajul dintre elite și restul populației, Ursula von der Leyen are dreptate să fie îngrijorată. Numai că asta nu e de folos atunci când, pe de altă parte, refuzi să recunoști rolul covârșitor jucat de elite în această direcție. „Propaganda «fake» rusă și încercările chinezești de a influența opinia americană sunt probleme reale, dar oamenii nu își pierd încrederea în liderii lor pentru că dezinformarea le-a zăpăcit mințile”, scrie Walter Russell Mead de la Davos pentru Wall Street Journal. „Ei își pierd încrederea pentru că simt că abordarea establishmentului față de principalele probleme ale zilei nu funcționează.”
O notabilă excepție în acest cor a constituit-o noul președinte al Argentinei, Javier Milei, care în intervenția sa de la Forumul Economic Mondial a avertizat că lumea occidentală e în pericol pentru că „liderii acesteia au abandonat modelul bazat pe libertate în favoarea unor diferite versiuni a ceea ce numim colectivism”. Adăugând că rezultatul „experimentelor colectiviste” a fost întotdeauna socialismul și sărăcia. Intervenția sa a făcut multă vâlvă, printre cei care au remarcat-o și apreciat-o numărându-se persoane ca istoricul Niall Ferguson, pentru că a reprezentat o ruptură totală cu platitudinile obișnuite de la Davos, scrie The Spectator. „Milei a optat pentru o apărare tranșantă a capitalismului bazat pe piața liberă – singurul sistem, a spus el, care este cu adevărat «de dorit din punct de vedere moral» datorită rezultatelor sale dovedite pentru oameni.”
Săptămânalul britanic observă că Milei atrage atenția asupra unui aspect de regulă puțin discutat: ascensiunea iliberalismului economic în spațiul occidental. „Refuzul politicienilor de a recunoaște rolul pe care deciziile interne l-au jucat, de exemplu, în criza inflației și în spirala datoriilor evidențiază modul în care pericolele economice serioase pentru societatea occidentală nu sunt doar ignorate, ci adesea ascunse în mod deliberat sub preș.” Ceea ce a spus președintele argentinian la Davos nu făcea decât să confirme o observație a lui Thomas Sowell, care descria sintetic procesul continuu de degradare din spațiul occidental în plan politic, economic, cultural: „În ultimele trei decenii, Occidentul a renunțat la ceea ce mergea bine în favoarea a ceea ce suna bine”.
Pentru mulți, Davosul a devenit locul malefic în care cabala mondială pune la punct o mare conspirație. Pentru alții, ca Walter Russel Mead, este doar proba vie a incompetenței unor elite mondiale complet depășite de situație. Cei prezenți, mai ales în ultimii ani, la acest pelerinaj anual s-au dovedit complet incapabili să răspundă enormelor provocări mondiale din prezent altfel decât cu platitudini de genul nevoii pentru „partenariate globale și cooperare”, despre care nici Tony Blinken nu a scăpat prilejul să pomenească, într-un dialog cu Tom Friedman de la The New York Times.
Problema e ce urmăresc și ce fac cei absenți de la „marea reuniune” de la Davos. De exemplu milițiile Houthis, care au dat peste cap o parte semnificativă din comerțul mondial care se derula prin Canalul Suez, Hamas-ul, Hezbollah-ul, Iranul sau Coreea de Nord. Toți aceștia, dar și alți „actori globali”, nu se arată deloc doritori să devină părți interesate într-o astfel de viziune generoasă. Ce să mai vorbim de un alt absent semnificativ, Rusia lui Vladimir Putin, care are evident și ea cu totul alte priorități. În principal aceea de a lichida, alături de China și cel puțin de o parte dintre țările din BRICS, actuala ordine mondială, și de a o înlocui cu ceva mult mai convenabil, noi reguli și noi sfere de influență, de exemplu în Europa.
China a fost însă prezentă la Davos. Premierul Li Qiang, care a venit în fruntea unei mari delegații, a vorbit și el frumos despre deschidere și cooperare și a prezentat chiar o strategie în cinci puncte pentru „recâștigarea încrederii globale”, tema reuniunii din acest an. O temă care de fapt a devenit în ultima perioadă una recurentă, semn că îndemnurile emise de la Forumul Economic Mondial cad în gol. Numai că la mii de kilometri distanță, în Marea Chinei de Sud, o altă rută de mare importanță strategică pentru comerțul global, vasele militare ale Beijingului agresează cu tunuri cu apă navele filipineze, ca parte a strategiei sale de a monopoliza controlul asupra întregii regiuni, inclusiv prin încorporarea Taiwanului, ca punct final. Retorica chineză de la Davos, care face trimitere la cooperarea internațională, intră în contradicție cu ignorarea deciziei Curții Permanente de Arbitraj de la Haga privind „zona de identificare aeriană” extinsă, instituită unilateral de China în arealul Mării Chinei de Sud, decizie pe care Beijingul a caracterizat-o în 2016 drept „o hârtie bună de aruncat la coș”.
„Tema reuniunii, «Reconstituirea încrederii», recunoaște că ceva nu a mers bine”, mai scria Walter Russell Mead. „Însă aceasta nu este, în esență, o criză de încredere. Este o criză de competență. De ce s-ar aștepta alegătorii ca o «clasă de experți», care s-a înșelat atât de mult timp în privința Rusiei, Chinei, Iranului și Covidului, să știe cum să facă față unei provocări atât de dificile și cu multiple fațete precum tranziția energetică? De ce ar avea încredere în politicienii europeni și americani, care eșuează atât de lamentabil în gestionarea migrației ilegale masive, să gestioneze ascensiunea inteligenței artificiale? «Împăratul nu are haine!» este strigătul populiștilor de pretutindeni. Pentru a contracara acest mesaj «omul de la Davos» nu are nevoie de consultanți de imagine și de specialiști în dezinformare. El ar trebui doar să se îmbrace.” //
