De același autor
Parlamentul European a votat recent în favoarea unui obiectiv de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în Uniunea Europeană cu 60% până în 2030, faţă de nivelul din 1990, unul semnificativ mai ambițios în comparație cu actuala țintă asumată de UE pentru același an, de reducere a emisiilor cu 40%. Asistăm, iată, la un soi de „populism verde”, după cum cred chiar unii europarlamentari, care ignoră multe din realitățile de pe teren cu potențiale consecințe negative îngrijorătoare în plan economic și în cel al securității energetice. Parlamentul va trebui să se pună de acord asupra ţintei cu statele membre ale UE, care sunt divizate în această privință. Polonia, de pildă, nu este deloc dispusă să renunțe repede la centralele pe cărbune, combustibil de care dispune din belșug. România, care are și rezerve de cărbune, dar și unele de petrol și gaze naturale, este și ea una dintre țările care pierd cel mai mult în urma implementării acestui Green Deal dictat de la Bruxelles. Acordul semnat recent cu SUA privind extinderea centralei nucleare de la Cernavodă este parte a unui posibil răspuns la aceste provocări, însă nu trebuie uitat faptul că reprezentanții curentului ecologist radical doresc să se renunțe în viitor și la energia nucleară. Polonia este, cu siguranță, mult mai dispusă decât România să facă opoziție, însă Bruxelles-ul are pârghii redutabile de presiune asupra „disidenților”.
Măsuri de genul celor votate în plenul PE sunt parte a demersului pentru un așa-numit „viitor cu zero emisii de carbon”. Deși campionii acestuia fac trimitere obsesiv la experți și știință, discursul lor este extrem de vag atunci când se intră în detalii. Se bazează pe enunțuri cu speranțe optimiste mai degrabă decât pe argumente solide și, în fapt, are o puternică amprentă ideologică, de extremă stânga. Maniera în care, pe Euronews, un europarlamentar francez le explica jurnaliștilor ce viitor măreț ne așteaptă dacă punem în operă politici care să permită atingerea obiectivului asumat pentru 2030 ilustrează perfect acest tip de abordare. Această viziune utopică „verde” are în vedere un viitor apropiat, în care ne vom baza aproape în totalitate pe energia regenerabilă furnizată de panourile solare și turbinele eoline, în care vor exista doar mașini electrice, tehnologii care, ni se spune, vor asigura securitatea energetică, vor genera o mulțime de „locuri de muncă verzi bine plătite” și vor salva planeta amenințată de emisiile de carbon.
O primă observație este aceea că premisa de bază, aceea că schimbările climatice sunt determinate în mare parte de factorul uman, e în sine discutabilă. După cum susține un reputat climatolog, Richard Lindzen, „să crezi că un singur element din atmosferă, CO2, a cărui pondere este de mai puțin de 4 sutimi, are un impact asupra climei mai mare decât forțele extrem de puternice de rotație a pământului, exploziile solare, vântul și curenții oceanici este pur și simplu un exemplu de «gândire magică»”. În plus, a susține că prin promovarea acestor tehnologii verzi vom putea opri schimbările climatice este deja o clară probă de ignoranță. Schimbări climatice, majoritatea mult mai dramatice decât cele de acum, au avut loc permanent, de când există Terra. Dovezile sunt peste tot în jurul nostru. Fără schimbări climatice semnificative nu ar fi apărut, de pildă, lacurile glaciare care, după cum le spune și numele au rezultat prin topirea unor ghețari. Sau, multe localități care erau porturi cu 2-3 mii de ani în urmă, Efesul din Turcia este doar unul dintre exemple, se află acum la destui kilometri distanță de țărm, în interior.
Fondul problemei nu este dacă există sau nu schimbări climatice, acest lucru este evident. În aceste condiții e de la sine înțeles că trebuie să se identifice soluții pentru contracararea efectelor negative. La fel, nici un om cu capul pe umeri nu poate să ignore problema poluării, iar pentru asta există deja sau sunt permanent în curs de apariție noi tehnologii, de la cele care atacă chestiunea risipei de energie sau de apă până la cele care se ocupă de calitatea aerului. Toate acestea sunt provocări reale pentru care trebuie să se găsească răspunsuri adecvate. Dar acest demers ar trebui făcut pe baze raționale, fără a periclita economia sau securitatea energetică, cu atât mai mult, cu cât în restul lumii, inclusiv în cele mai populate țări de pe glob, China sau India, nu există nici un fel de intenții serioase de a implementa astfel de politici radicale. Și, cu siguranță, desantul politic, mediatic, ong-istic, fără precedent și prognozele apocaliptice care ne îndeamnă in corpore, e drept doar în lumea occidentală, să ne înhămăm la o titanică bătălie de „decarbonizare”, ruinând economia și dând peste cap întreaga societate, nu sunt nicidecum soluția de care avem nevoie. După cum scrie și Bjorn Lombarg, care, e interesant de precizat, nici măcar nu contrazice faptul că CO2 ar avea o influență asupra climatului, în „False Alarm” această panică confecționată artificial „ne costă trilioane și îi afectează pe cei săraci fără să aibă vreun rezultat pozitiv asupra planetei”.
Dacă însă analizăm impactul economic al implementării unor politici radicale de „decarbonificare”, trebuie spus că mențiunea cu „locurile de muncă verzi bine plătite” este permanent prezentă în discursurile mai moderate, de tipul celui practicat de Joe Biden în SUA, pentru a-i liniști pe alegătorii care se întreabă îngrijorați ce se va întâmpla atunci când industriile tradiționale, precum cea petrolieră, aflate pe lista neagră a „politicilor verzi”, vor dispărea. Ceea ce nu se spune însă este că, cel puțin până acum, puse în aplicare toate aceste politici au avut efecte exact contrare celor anunțate cu mare pompă. De pildă, statul California, controlat politic de democrați, care au implementat politici verzi extrem de agresive, nu doar că are o electricitate de aproape două ori mai scumpă decât media din Statele Unite, dar se confruntă cu dese pene de curent. În 2009, provincia Ontario din Canada anunța un ambițios program, Green Energy Act, al cărui obiectiv declarat era o „integrare sporită a energiei eoliene și solare în rețeaua electrică, închiderea tuturor centralelor pe cărbune și crearea a 50 de mii de locuri de muncă verzi numai în primii trei ani”. Numai că zece ani mai târziu, în iulie 2019, legislativul din statul Ontario a decis să pună capăt programului din cauza efectelor sale negative devastatoare: cele 50 de mii de locuri de muncă „garantate” nu s-au materializat deloc, iar factura de electricitate a locuitorilor statului a ajuns să fie de două ori mai mare ca în 2009.
În ciuda acestor argumente de bun-simț, agenda verde radicală câștigă totuși permanent teren, ignorând un alt element cu impact negativ major: chestiunea securității energetice. Deși se propagă ideea că în urma unui astfel de program Uniunea Europeană va scăpa de dependența de combustibili fosili care se află în afara teritoriului ei, afirmația este foarte departe de adevăr. Din contră, UE va deveni mai vulnerabilă pentru că tehnologiile pe care le promovează entuziast, atât cele de producere a energiei din surse regenerabile, cât și automobilele electrice, se bazează pe o resursă critică: metalele rare. În număr de 17, acestea sunt componente critice pentru industrii esențiale precum cea de apărare, aerospațială sau electronică, inclusiv pentru tehnologiile utilizate în producerea energiei regenerabile. Or, China este cea care furnizează 70% din metalele rare utilizate pe glob. Beijingul controlează atât extracția acestora, la ea acasă, dar și în Africa, unde și-a extins controlul asupra majorității zăcămintelor existente, cât și procesarea. În acest moment, China procesează 220.000 de tone de metale rare pe an, de 5 ori mai mult decât se procesează cumulat în tot restul lumii.
Un articol apărut recent în Bloomberg discută despre această situație în care industrii-cheie din Occident, de la apărare la microelectronică și aerospațiale, depind în mod esențial de accesul la metalele rare controlat în mare parte de China. E vorba de o piață totală de 7 trilioane $. Iar faptul că acei 4 semnatari ai articolului respectiv, cu titlul „Ending China’s Chokehold on Rare-Earth Minerals”, sunt James Mattis, fostul secretar american al Apărării, alți doi foști înalți oficiali din Pentagon și Kori Schake, o prezență influentă în establishment-ul din zona de securitate națională din Statele Unite, vorbește de la sine despre dimensiunea și gravitatea provocării. După cum se menționează și în articol, dominația Beijingului este departe de a fi o întâmplare, este rezultatul unei strategii politice de lungă durată. Încă din 1992, liderul de atunci al Chinei, Deng Xiaoping, dădea un semnal în acest sens, spunând că „dacă Orientul Mijlociu are petrol, noi avem metale rare”.
De altfel, metalele rare sunt doar unul dintre domeniile critice în care chinezii au urmărit o strategie de eliminare a competiției internaționale, ce nu a putut rezista în fața asaltului corporațiilor lor pe care le-au subvenționat masiv, pentru ca apoi să poată controla unilateral accesul la aceste resurse, inclusiv controlul lanțurilor de distribuție. Așa au procedat și în cazul oțelului, în cazul industriei medicale și farmaceutice, după cum am realizat în această perioadă de pandemie. Și asta este intenția și în domeniul comunicațiilor, pe care Beijingul vrea să îl controleze prin intermediul unor companii ca Huawei sau ZTE. Acest demers de obținere a hegemoniei geoeconomice a fost facilitat de miopia geopolitică a unui Occident prins în febra globalizării, ce a ignorat neglijent evoluții care, după cum se vede acum, îi afectează grav securitatea națională. Un rol important în cazul metalelor rare l-au jucat și presiunile ecologiste care au determinat închiderea majorității exploatărilor de metale rare, fără să țină cont de impactul major al acestor măsuri asupra securității naționale, în principal spre beneficiul Chinei și al Malaysiei. E vorba de același gen de orbire ideologică pe care o vedem și astăzi, când se militează agresiv în favoarea unor politici „verzi” radicale, care vor afecta masiv economiile occidentale și securitatea lor energetică.
După cum relevă un articol apărut în revista științifică Nature și un studiu World Bank, „atingerea țintelor agresive de reducere a emisiilor de CO2 impune creșterea cererii de aluminiu, cobalt, fier, plumb, magneziu și nichel cu mai mult de o mie la sută”. În unele cazuri, pentru metale ca indiu, terbiu sau neodimiu, cererea ar crește chiar de 12 ori.
Activiștii „verzi” vin cu argumentul că această dependență va scădea în timp prin reciclare, în cadrul așa-numitului concept de „economie circulară”. Numai că, în prezent, rata de reciclare în cazul multor metale rare critice este de sub 1% sau chiar zero în unele cazuri. Sigur, este de așteptat ca rata de reciclare, în esență un lucru fără îndoială dezirabil, să crească în timp. Însă orice evaluare realistă, chiar una optimistă, arată că aceasta va ajunge la un nivel rezonabil într-un interval de timp mult mai mare decât cel impus pentru atingerea țintelor de „energie verde” vehiculate, de pildă, la Bruxelles.
