Ucraina, Rusia, Occidentul

Spațiul public românesc, în general foarte puțin preocupat de evoluțiile pe plan internațional, s-a inflamat totuși brusc în legătură cu masivele exerciții militare rusești de la granița cu Ucraina. La care se estimează că au participat în jur de 100 de mii de militari și s-au desfășurate sub directa supraveghere a lui Serghei Shoigu, ministrul rus al Apărării. Tot felul de voci au avansat în aceste zile diferite ipoteze catastrofice, precum aceea că în cazul unei invazii rusești NATO ar trimite și trupe din România pentru apărarea Ucrainei. Alții, din contra, s-au plîns de faptul că în acest context s-au alocat sume importante pentru achiziții militare deși țara are alte nevoi stringente în plină criză pandemică. Între timp a venit însă anunțul Moscovei că manevrele s-au încheiat și trupele vor fi retrase din regiune așa că lucrurile s-au liniștit brusc și agenda mediatică a revenit, în bună măsură, la vechile teme interne.

Acest tip de reacție s-ar putea încadra în ceea ce a primit numele de "macro-miopie", adică tendința de a supraestima anumite evoluții, evenimente, pe termen scurt în timp ce este subestimat impactul pe termen lung. Conceptul a apărut în zona tehnologiei dar poate fi extrapolat și în geopolitică. De pildă, ideea că Rusia ar putea invada Ucraina, deși nu putea fi exclusă cu desăvîrșire, era extrem de puțin probabilă. De altfel, chiar și în această situație ipotetică era practic exclusă o intervenție directă a forțelor NATO în favoarea Kievului. Deci temerea că armata română ar fi putut fi implicată într-o confruntare armată era nejustificată. Dar asta nu înseamnă deloc că nu ar trebui să fim îngrijorați, pe termen mai lung, de mutațiile geopolitice majore la care asistă în prezent. Mutații care pun sub semnul întrebării arhitectura relațiilor internaționale pe plan mondial, inclusiv ecuația de securitate din Europa și chiar supraviețuirea modelului democrației liberale. Or, despre aceste lucruri nu se discută aproape deloc la noi, majoritatea actorilor politici, comentatorilor din mass media și chiar a experților se comportă ca și cînd ar continua să fie valabil status quo-ul de la sfîrșitul Războiului Rece sub semnul Pax Americana. Problema este că suntem în cu totul altă paradigmă geopolitică. Deși mulți evită să vorbească despre un Război Rece 2.0 pentru a descrie confruntarea dintre Statele Unite și China, sau chiar o exclud cu totul ca posibilitate, într-un fel sau în altul suntem în mare măsură în acest stadiu, desigur foarte diferit ca abordare de confruntarea dintre americani și sovietici din trecut, și poate de aceea mai greu recognoscibil, pentru că miza finală este hegemonia globală.

Această stare de spirit, de la noi dar și din alte părți, temerea privind un posibil conflict armat în Ucraina, a fost alimentată de o serie de declarații belicoase ale Moscovei și de reacțiile venite de la Washington, Bruxelles, Berlin sau Kiev. De pildă, un înalt oficial de la Kremlin, citat de Reuters, a avertizat că "o escalare a ostilităților va însemna începutul sfîrșitului Ucrainei ca țară" în timp ce Dmitri Kiselyov, un adevărat port drapel al propagandei putiniste, a descris într-un program TV Ucraina drept "un stat nazist", de unde și obligația Rusiei de a pune lucrurile în ordine, printr-o operațiune de "de-nazificare", și de protejare a etnicilor ruși din Donbas. Nu e prima data cînd la Moscova utilizează o astfel de retorică, am mai auzit-o în trecut. Un motiv suplimentar pentru care vedem astfel de atacuri acum este iritarea Kremlinului față de ultimele acțiunile luate de președintele ucrainian Vladimir Zelensky împotriva unor lideri ai opoziției pro-ruse, între care se află și un prieten personal al lui Vladimir Putin, Viktor Medvedciuk. În afara de asta Rusia este extrem de deranjată de blocarea alimentării cu apă a Crimeei care îi induce eforturi financiare suplimentare în condițiile în care noua provincie anexată a costat-o deja peste $23 de miliarde din 2014 încoace.

De partea cealaltă, Kievul a încercat să utilizeze tensiunile de la graniță pentru a forța sancțiuni occidentale dure la adresa Rusiei, între care și excluderea acesteia din sistemul SWIFT de plăți globale și de a reitera încă o dată solicitarea de aderare la NATO. Fără mare succes. În fapt, în afară de declarații de sprijin pentru Ucraina și avertismente adresate Moscovei nu s-a întîmplat mare lucru. Europenii au refuzat să ia în calcul noi sancțiuni împotriva Moscovei, gazoductul Nord Stream 2 merge mai departe, mai ales că Washingtonul a decis exact în această perioadă să renunțe la sancțiunile aplicate companiilor implicate în proiect, probabil pentru a nu-i irita pe germani, americanii au renunțat la trimiterea a două crucișătoare în Marea Neagră după o declarație a lui Serghei Shoigu și au propus un summit Biden - Putin în această vară.

Cu alte cuvinte Vladimir Putin are de ce să fie mulțumit. Pentru că în fond prin poziționarea masivă de trupe la granița cu Ucraina Kremlinul a dorit să trimită semnale și să testeze reacția Occidentului, mai ales a Casei Albe. Între altele și să descurajeze acordarea unui eventual statut mai special Ucrainei în relația cu NATO, despre care se pare că s-a discutat recent la vîrful organizației. Este clar că Rusia nu a avut în vedere o invazie ci a dorit să transmită semnale la Kiev în ceea ce privește liniile sale roșii dar și de a demonstra că în afară de livrări de arme și declarații de sprijin Ucraina nu se poate aștepta la mai mult din partea Occidentului. În fapt, în ansamblu ultimele exerciții militare rusești au dorit toate să transmită semnale în Occident. De pildă Vostok-2018 s-a desfășurat în comun cu trupe chinezești iar la exercițiile Zapad din acest an, din septembrie, vor fi prezente și trupe din Belarus, manevrele desfășurîndu-se într-un areal din apropierea țărilor baltice.

Este însă adevărat că pentru noi chestiunea securității în arealul Mării Negre rămîne una importantă. Și din păcate, avem destule motive de îngrijorare din acest punct de vedere. Comentînd situația tensionată de la granița Ucrainei generalul (r) Ben Hodges, fostul șef al trupelor americane din Europa, critica "reacția ineficientă și confuză" a Washingtonului pe care o considera "o manifestare a absenței unei strategii coerente pentru regiunea extinsă a Mării Negre". Iar lucrurile vor deveni între timp și mai complicate pe fondul tensionării relațiilor turco-americane în urma deciziei administrației Biden de a recunoaște genocidul armean. Pentru că în ciuda unor relații de colaborare pe alte planuri cu Rusia, de la care a cumpărat, membru NATO fiind, rachete SS-400, în acest caz Turcia a sprijinit Ucraina. Un exemplu al dificultăților de care te lovești atunci cînd încerci să împaci, în cazul administrației Biden, principii, valori, cu o agendă geostrategică în care primează, de fapt ca întotdeauna în istorie, forța militară, cea politică și economică. Este motivul pentru care unii observatori de la București se întreabă dacă chiar era acum momentul să te pronunți în legătură cu genocidul armean deteriorînd și mai mult relațiile oricum dificile cu Ankara.

E foarte posibil ca în decizia de a pune presiune militară la adresa Ucrainei să fi jucat un rol și factorii interni. Problemele economice, protestele în sprijinul lui Alexei Navalnii, aflat în închisoare și pînă recent și în greva foamei, sunt factori iritanți. Popularitatea partidului lui Putin, Rusia Unită, se pare că a scăzut sub 30 de procente. După cum e probabil ca în reacția extrem de dură față de Navalnîi și mișcarea sa să fi avut un rol și resentimentele personale ale lui Putin față de acesta. Un clip video postat de Navalnîi în care era prezentat un adevărat palat de un miliard de dolari care i-ar aparține lui Putin, vizionat de 116 milioane de ori, trebuie să-l fi deranjat serios pe liderul de la Kremlin. Însă un sondaj al Institutului Levada, considerat credibil în Occident, citat de Wall Street Journal, releva că Vladimir Putin se bucură încă totuși de 60 de procente percepție pozitivă în timp ce percepția negativă a lui Navalnîi a crescut în ultimul timp cu cîteva procente. Un posibil motiv fiind acela că el este prezentat drept parte a unui scenariu prin care Occidentul vrea să destabilizeze Rusia. Este și motivul pentru care în discursul său despre Starea Uniunii Putin a vorbit despre "liniile roșii" peste care Vestul nu trebuie să treacă dacă nu vrea să se confrunte cu ceea ce el a numit un răspuns extrem de dur, asimetric, din partea Moscovei.

Pentru Rusia dar și pentru China chestiunea așa numitelor "revoluții colorate" prin care Occidentul ar dori să producă haos intern este de primă prioritate. La întîlnirea lui Serghei Lavrov în China, care a avut loc imediat după cea sino-americană de la Anchorage, se enunțau două obiective majore pentru atingerea cărora cele două țări vor conlucra strîns: contracararea “revoluțiile colorate”, pe care le descriu drept agresiuni, un amestec occidental în afacerile lor interne, si erodarea dolarului si a dominației americane asupra sistemului financiar global. În altele, dar nu numai din acest motiv, pentru a se proteja de sancțiunile financiare la adresa lor la care Occidentul, mai ales Statele Unite, recurg tot mai des.

În acest punct se poate înțelege de ce, în acord cu discuția despre macro-miopie, ar trebui să fim mai îngrijorați pe termen mediu și lung de semnalele pe care le dau astfel de înțelegeri în contextul unei dinamici a evoluțiilor geopolitice defavorabilă unui Occident răvășit de bătălii ideologice, care se autoflagelează permanent, obsedat de proiecte megalomanice ca aceste Green Deal-uri care îl afectează negativ în plan economic. În deplin contrast, de partea cealaltă, China cultivă în interior un discurs care scoate în evidență un destin național unic, de superioritate în raport cu toate celelalte popoare. Este un avantaj considerabil atunci cînd de partea cealaltă discursul dominant este unul în care se trimit în derizoriu mai toate valorile fundamentale care au marcat civilizația occidentală. De pildă Linda Thomas-Greenfield, proaspăt numită de Joe Biden în poziția de ambasador al Statelor Unite la ONU, spunea într-un discurs pentru organizația National Action Network că dacă America va reveni în Comisia ONU pentru Drepturile Omului, "trebuie să o facă recunoscînd faptul că "Supremația albă este implantată în toate documentele si principiile noastre fondatoare". Așa ca un detaliu între membrii respectivei comisii care se află mari campioni ai libertăților precum China, Cuba, Pakistan, Rusia sau Uzbekistan. Este greu de imaginat o manieră mai eficientă de potențare a discursului anti-american și de auto-subminare a influenței și prestigiului Statelor Unite pe plan internațional.

În acest context ne putem întreba ce se va întîmpla dacă, în viitor, Moscova și Beijingul, încrezătoare, în declinul ireversibil al Occidentului, și-ar corela două acțiuni simultane vizînd, de pildă, țărilor baltice și Taiwanului. Nu e doar o speculație. Pentru că, după cum scrie The Economist într-un articol recent punctul de vedere tot mai răspîndit la Beijing este acela că "America este într-un declin ireversibil, chiar dacă alte țări occidentale sunt prea arogante sau rasiste ca să accepte realitatea, aceea că "Estul este în ascensiune, în timp ce Vestul este în declin". Acesta fiind motivul pentru care "China supune Occidentul la șocuri tot mai dureroase pentru a le face să realizeze că vechea ordine mondială de sorginte americană este pe sfîrșite". Iată tipul de provocări cu care ne-am putea confrunta la un moment dat și care ar modifica fundamental actuala configurație geopolitică a lumii. Despre care se discută prea puțin la București.