Watergate, Russiagate și triumful „narațiunii” în dauna faptelor

Difuzat de BBC în perioada 1980-1984, „Yes, Minister” este unul dintre cele mai cunoscute seriale britanice de satiră politică ilustrând, avant la lettre, conceptul de „deep state” (stat profund) devenit ulterior o referință curentă în dezbaterea publică nu doar în Marea Britanie, ci și în Statele Unite și, în general, în Occident. Protagonistul serialului este noul ministru Jim Hacker, care se confruntă constant cu intrigile și manipulările unui înalt funcționar public, Sir Humphrey Appleby, un exponent tipic al birocrației de stat, ale cărui obiective primordiale sunt protejarea intereselor instituționale și menținerea statu-quoului. Situație perfect aplicabilă și în context românesc.

 Trimiterile la „deep state”, inclusiv la componenta asociată cu structurile de informații secrete, au intrat în discursul public mai ales în ultimul deceniu, după Brexit și alegerea lui Donald Trump din 2016, evenimente care au zguduit din temelii consensul agreat de elitele politice, academice, mediatice privind modul în care trebuie să opereze angrenajul instituțional al statului în relație cu organismele rezultate din alegeri. În aceeași perioadă a intrat masiv în discursul public și termenul „Post-adevăr”, desemnat cuvântul anului de Dicționarul Oxford, în asociere directă cu Brexitul și cu alegerile prezidențiale din Statele Unite, deși acesta fusese folosit pentru prima dată în eseul publicat în 1992 de Steve Tesich în revista The Nation. Iar pentru a lupta cu acest „flagel” și cu invazia de „fake news”, propagate mai ales prin rețelele sociale, au apărut instantaneu o cohortă întreagă de Fact Chekers. Ei existau, de fapt, de zeci de ani în redacții, dar de atunci au căpătat o vizibilitate publică enormă, stârnind în egală măsură numeroase controverse.

 Rolul „statului profund” a ajuns să fie adus în discuție între timp nu doar în contextul evoluțiilor actuale, ci și prin raportare la întâmplări de acum zeci de ani, cum ar fi celebrul scandal Watergate, care a dus la demisia lui Richard Nixon. Pe măsură ce au transpirat noi informații, cum sunt cele de pe casetele Moorer-Radford, scandalul Watergate a început să fie văzut drept un episod al unei lupte pentru putere între președinte și „statul profund”, reprezentat în principal de serviciile secrete, o luptă în care Nixon a fost atât victimă, cât și vinovat. Un fost ofițer al Serviciilor Secrete a dezvăluit că CIA și-a plasat agenți în siajul președintelui și că toți cei implicați în „spargerea de la Watergate” aveau legături cu CIA.

 Întrebarea din aceste zile este dacă ne aflăm într-o situație la fel gravă, în legătură cu așa-numitul scandal „Russiagate” din primul mandat Trump și rolul jucat de „statul profund”, de Hillary Clinton, conducerea Partidului Democrat din 2016 și chiar de Barack Obama personal? Deși scandalul este vechi, acesta a fost readus în discuție după ce Tulsi Gabbard, directorul ODNI (Oficiul de National Intelligence), a desecretizat peste o sută de documente secrete și a fost, de asemenea, desecretizată și făcută publică o anexă a așa-numitului Raport Durham.

 „Dosarul Steele”, redactat în 2016 de un fost agent MI6, Christopher Steele, la cererea firmei Fusion GPS, finanțată de campania lui Hillary Clinton și Comitetul Național Democrat, conținea acuzații grave, dovedite ulterior a fi false, privind colaborarea echipei lui Donald Trump cu oficiali ruși, cu referire la presupuse materiale compromițătoare pe care Rusia le-ar fi deținut împotriva lui Trump, culminând cu faimoasa afirmație legată de „filmarea kompromat” a lui Trump la Moscova. BuzzFeed News, o platformă de știri online între timp desființată, a publicat integral dosarul cu 10 zile înainte de inaugurarea primului mandat Trump, iar în isteria anti-Trump de atunci întreaga suită de acuzații grave au fost preluate fără a mai fi în niciun fel verificate de către principalele canale media americane. Mai gravă este implicarea „statului profund”, instituții care ar fi trebuit să fie în teorie neutre s-au angrenat în această campanie. De pildă, FBI a utilizat dosarul ca argument central în solicitarea mandatelor de supraveghere FISA asupra unor membri ai echipei Trump. După cum în 2020 tot FBI, care deținea de un an laptopul lui Hunter Biden și știa că dezvăluirile făcute de New York Post erau adevărate, lucru recunoscut doi ani mai târziu de New York Times și Washington Post, dar, într-un mod discret, a cauționat etichetarea acestora drept o posibilă acțiune de „dezinformare rusească” de către 51 de foști înalți oficiali de Intelligence. Etichetare care a fost masiv mediatizată, în timp ce dezvăluirile New York Post au fost blocate de Facebook și Twitter. Ulterior, sondajele de opinie au relevat că 79% dintre americani credeau că mușamalizarea subiectului Hunter Biden ar fi putut influența rezultatul alegerilor din 2020, iar aproape jumătate dintre respondenți (47%), inclusiv democrați, au spus că, dacă ar fi știut că laptopul este autentic și nu „dezinformare”, asta le-ar fi putut schimba votul.

 Dar multe dintre aceste lucruri erau deja cunoscute. Ce aduc nou informațiile din documentele desecretizate de Tulsi Gabbard și de CIA, precum și anexa desecretizată a Raportului Durham? Depinde de unde te informezi, și asta nu face decât să scoată în evidență diferența uriașă de atitudine, de comportament, între mass-media din perioada Watergate, când ajunseseră la un nivel de credibilitate de 70%, și cele de astăzi, cu o credibilitate în jur de 30%.

Din punctul de vedere al mass-mediei tradiționale, mai toate ostile președintelui american, cele din care se inspiră majoritatea canalelor media românești, de la The New York Times, Washington Post, CNN la BBC, The Guardian, dar și Associated Press, care la vremea respectivă au contribuit direct la masiva campanie „Russiagate” anti-Trump și, ulterior, și în cea legată de trimiterea în derizoriu a episodului laptopului lui Hunter Biden, e vorba doar de o încercare neconcludentă de a readuce în discuție un scandal vechi.

 De partea cealaltă, mass-media alternativă (podcasturi, Substack – în special Matt Taibbi, Megyn Kelly, Michael Shellenberger, The Free Press) susține că noile dezvăluiri, întărite de mărturii ale unor angajați din Serviciile Secrete, descriu o acțiune concertată a „statului profund”, CIA, prin John Brennan, ODNI, prin James Clapper (ambii, implicați și în episodul laptopului lui Hunter Biden), FBI, prin James Comey, dar și direct a administrației Obama de discreditare a noului președinte. Se face trimitere în mod special la o întâlnire-cheie de la Casa Albă la începutul lunii ianuarie 2017, la care au participat, pe lângă cei menționați, Barack Obama, Joe Biden, Susan Rice (consilierul pentru securitate națională), în care s-a decis ca un Raport de informații CIA care contrazicea alegația că Rusia s-ar fi amestecat în alegeri în favoarea lui Donald Trump să fie refăcut în sensul în care să se analizeze maniera în care s-ar fi făcut asta. Ceea ce s-a și întâmplat, după ce informația a fost imediat scursă în presă și John Brennan ar fi făcut presiuni asupra unui grup de analiști din CIA pentru a trage această concluzie.

 Dincolo de detaliile privind cazul în sine este șocantă transformarea profundă intervenită în comportamentul mass-media după momentul Watergate, în principal în ultimul deceniu. După cum remarca Gerard Baker, Editor at Large Wall Street Journal, generația actuală de jurnaliști nu mai pune accentul pe investigații și devoalarea faptelor, ci se vede în principal campioană a unor cauze morale. La rândul ei, Shary Attkinson, o cunoscută jurnalistă de investigații care a lucrat pentru CBS News și CNN, beneficiara a cinci premii Emmy, descrie plastic această transformare profundă, spunând că „narațiunile” au înlocuit faptele și că „în această epocă a manipulărilor a spune adevărul a devenit un act revoluționar”. A vorbit în cadrul unor conferințe TEDx devenite virale despre manipularea media și „fake news” și alături de alți jurnaliști a tratat subiectul în două cărți, The Smear” (Controlul) - How Shady Political Operatives and Fake News Control What You See, What You Think, and How You Vote din 2017 și Slanted: How the News Media Taught Us to Love Censorship and Hate Journalism, din 2020. Una dintre acestea este ceea ce ea numește „tehnica substituției”, ilustrată perfect de maniera în care este tratat subiectul „Russiagate”, în care aceleași fapte, concepte, idei, sunt tratate diferit în funcție de cine este implicat, persoană sau instituție.

 Recunoști o „narațiune”, spune Sharyl Attkinson, atunci când se bazează pe surse discutabile neprecizate (au apărut în ultimul deceniu o explozie de „experți” utilizați drept referință) preluate în comun și tratate similar, de o manieră aproape „copy/paste”, de o întreagă falangă mediatică, în timp ce opiniile alternative sunt blocate pe rețelele sociale, iar cei care încearcă să le propună sunt discreditați sau marginalizați. Exemple tipice de narațiuni sunt „schimbările climatice” sau, la vremea respectivă, gestiunea pandemiei. Tot Sharyl Atkinson face observația că dacă până în 2016 „Fact Cheking”-ul era doar o operațiune de rutină internă a redacțiilor, după aceea a căpătat brusc o enormă dimensiune publică, a apărut o întreagă industrie (ONG-uri specializate, „experți”, „Fact Checkers” profesioniști) cu scopul declarat de „luptă împotriva dezinformării”. Sigur, există multă dezinformare, și pe plan intern, și prin acțiunea unor actori externi ostili, în principal Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, dar în contextul ascensiunii curentelor populiste și contestării elitelor tradiționale „combaterea” acesteia a devenit adeseori un pretext pentru suprimarea protestelor și vocilor incomode.

 Chestiunea mai gravă este că, mai nou, „narațiunile” sunt propagate masiv și prin contribuția platformelor de inteligență artificială, în special atunci când e vorba de subiecte politice. Acestea își extrag în mare parte informațiile din Wikipedia, platformă despre care Larry Sanger, unul dintre fondatorii acesteia, spune că a abandonat intenția inițială de neutralitate. Și nu numai că nu reflectă suficient opiniile conservatoare, ba chiar le „suprimă sistematic”, pentru că în procesul de editare sunt implicate aproape în totalitate persoane cu simpatii de stânga. Comportament confirmat de un studiu la care se face referire într-un articol apărut anul trecut în City Journal, „Neutralitatea Wikipedia: mit sau realitate?”.

 E greu de crezut că mass-media mai poate reveni la rolul ei tradițional de analiză obiectivă a faptelor și de watchdog. Sunt obstacole de natură ideologică, în condițiile polarizării enorme din societate, dar și de model de afaceri. În cursul unei apariții într-un podcast, Glenn Kessler, un jurnalist american, cunoscut mai ales pentru activitatea sa ca editor al rubricii „Fact Checker” de la Washington Post (el este cel care a catalogat multe dintre videourile ce sugerează în mod clar problemele cognitive majore la Joe Biden, cum sunt cele de la reuniunea G7 din Italia, ca „fake-uri” de propagandă MAGA!), care a părăsit între timp publicația, spune că de pildă un ziar liberal care ar încerca să trateze obiectiv președinția Trump și-ar pierde rapid din public. Afirmație care este valabilă și pentru partea cealaltă*.