De același autor
Toți președinții de dreapta și-au dezamăgit fundamental electoratul, Constantinescu și Băsescu au plecat din funcții disprețuiți și huliți de cei care i-au susținut și votat, iar Iohannis va avea aceeași soartă. De bine, de rău, primii doi au lăsat câte ceva în urma lor, sau măcar au încercat să schimbe niște lucruri, în timp ce după Iohannis va rămâne un mare vid.
Ales pe un mesaj anticomunism ferm, Emil Constantinescu a ratat lustrația, retrocedarea proprietăților confiscate, reforma educației și acapararea statului de către foștii securiști și nomenclaturiști. Convenția Democrată, slabă, divizată și neexperimentată politic, nu a avut o majoritate confortabilă în parlament și s-a confruntat cu mineriadele instrumentate de FSN. Constantinescu, personaj mediocru, măcinat de ambiții și frustrări, a sfârșit „învins de servicii”, dar nu a făcut compromisuri cu partidul lui Iliescu și a păstrat linia prooccidentală a României, făcând gestul care ne-a deschis ușa NATO: a acordat drept de survol navelor Alianței către fosta Iugoslavie. Când se trage linie, acesta rămâne jalonul mandatului prezidențial și acum, mai mult ca niciodată, realizăm importanța lui.
Din cele două mandate ale lui Traian Băsescu, definitoriu rămâne primul, pentru că al doilea a fost unul distructiv. Conflictual, bolnav de putere și mincinos, dar cu un teribil instinct politic, Băsescu și-a marcat trecerea pe la palatul Cotroceni prin două demersuri care i-au supraviețuit: a construit DNA cu ajutorul Monicăi Macovei și a condamnat comunismul, lăsând în urmă cel mai documentat raport despre acțiunile sale criminale. Ambele i-au atras sprijinul populației, cu ajutorul căreia a supraviețuit celor două suspendări din funcție, și ura PSD. Nu pot fi trecute totuși cu vederea încercările de a reforma învățământul prin Legea Funeriu și desecretizarea arhivelor serviciilor secrete, dar, în rest, lista lucrurilor rele pe care le-a făcut este mult prea lungă.
Constantinescu și Băsescu au demonstrat după încheierea mandatelor că dezamăgirea foștilor lor susținători era justificată. Primul a ajuns să susțină PSD, beneficiind în contrapartidă de sinecura numită Institutul Levantului, al doilea a fost demascat drept colaborator al Securității sub numele de cod „Petrov”, iar rețelele de corupție construite de apropiații săi, în frunte cu Elena Udrea, operează și în zilele noastre.
În ceea ce-l privește pe Klaus Iohannis, cei aproape doi ani rămași din mandat nu mai contează, bilanțul dezamăgirii este încheiat. Este vorba de proverbiala sa absență de pe scena publică în momente-cheie și de faptul că nu lasă în urmă nimic, o schimbare cât de cât semnificativă în vreuna dintre zonele de așteptare ale propriului electorat, fie că vorbim de educație, sănătate, legi electorale, administrație publică.
Mai rău, din dorința de control a generat crize politice în PNL, precum făcea și Băsescu cu PDL, a pus umărul la destrămarea fostei coaliții de guvernare PNL-USR și a adus PSD la guvernare pe termen lung, ceea ce predecesorii săi nu au făcut. Rezultatul? Regrese pe toată linia, o întoarcere în timp. Exemplul notoriu, care va rămâne emblematic pentru mandatele sale, este plagiatul, pe care l-a protejat atât personal, în cazurile Ciucă și Bode, cât și prin noua lege a educației. O lege care are doar declarativ legătură cu acea Românie educată enunțată cu emfază de președinte și care este departe de o reformă autentică.
Al doilea mandat al lui Iohannis a fost/este cu mult sub primul, când confruntarea societății cu PSD-ul lui Dragnea i-a creat fereastra de oportunitate a „elefanților din încăpere” la OUG 13. Dar să nu uităm că semnalul fugii de responsabilitate fusese tras în acei ani – revocarea Laurei Codruța Kovesi de la șefia DNA a anunțat-o prin purtătoarea de cuvânt, chemată din concediu de maternitate pentru a-l înlocui.
Inexplicabil este că având PNL la putere după alegeri, președintele a reușit contraperformanța de a aduce PSD în guvern și în coaliție. Contribuția lui Iohannis a fost decisivă în acest episod, dar a reprezentat finalul carierei sale în fruntea statului, pentru că a pus capăt oricăror reforme.
Președintele a tolerat fără nicio reacție lucruri extrem de grave, care întrec cele mai negre așteptări: cumpărarea presei de către partide din banii contribuabilului, implicarea serviciilor secrete în zone-cheie ale statului, menținerea sistemului de pensii speciale cu riscul pierderii celei de-a treia tranșe din PNRR, politizarea până la saturație a tuturor instituțiilor, degradarea sistemului medical.
Deși opinia publică nu mai are nicio așteptare de la Klaus Iohannis, sunt momente care trezesc revolta. Doar ultimele două exemple: reacția întârziată și palidă față de planul rusesc de destabilizare a Republicii Moldova și absența de la inaugurarea Capitalei Europene a Culturii Timișoara.
Mulți se întreabă dacă este vorba de o comoditate a spiritului, de o lipsă de înțelegere a problemelor țării sau, pur și simplu, de nesimțire crasă. Greu de spus, probabil un amalgam. Dar nici nu contează, epoca Iohannis se va încheia așa cum a început: în insignifianță.
Când se va face bilanțul, un singur lucru va fi de spus: bine că nu a aruncat România în brațele rușilor, așa cum face Viktor Orbán cu Ungaria. //
