De același autor
În anii ’90, când a apărut într-o publicație americană incendiarul articol al lui Norman Manea „Felix culpa”, unde era expusă fără ambiguități orientarea prolegionară a lui Mircea Eliade, voci influente pe atunci s-au supărat. Monica Lovinescu, de pildă, reproșa apărătorilor lui Manea (printre care mă număram) că „nu era momentul” să se denunțe extrema dreaptă, de vreme ce România abia ce se despărțise de extrema stângă.
Dar „momentul n-a fost” nici mai târziu. Din păcate. De-a lungul celor peste trei decenii scurse de la Revoluția din 1989, societatea românească și mediul politic s-au arătat excesiv de tolerante cu eforturile de reînviere ale mișcărilor de extremă dreapta, îmbătându-se cu iluzia că ele sunt nesemnificative. (A fost, în schimb, considerată semnificativă denunțarea unor excese ale „corectitudinii politice” de pe alte meridiane mai mult decât aceea a reînvierii temelor legionaroide de la noi.) Deși a existat din anii 2000 o legislație care penaliza însemnele și propaganda fasciste și legionare, ea a fost aplicată „cu blândețe”. Personaje publice importante s-au indignat, de exemplu, pentru faptul că se cerea schimbarea numelui „Mircea Vulcănescu” pe care îl purtau școli sau străzi. Și totuși, Vulcănescu, condamnat drept criminal de război, făcuse parte din Guvernul Ion Antonescu și propusese efectiv măsuri economice „legale” pentru expolierea evreilor, privați de drepturi elementare. Totuși, aceste fapte – nu simple opinii – n-ar fi trebuit să primeze, după unii, înaintea meritelor culturale.
Mult mai grav a fost faptul că instituțiile abilitate – serviciile de informații, parchetele, poliția – au rămas aproape inactive, de-a lungul anilor, deși s-au ținut ceremonii legionare periodice, au existat și există situri, publicații etc. Abia odată cu Călin Georgescu și oamenii lui, pericolul a început să fie luat în seamă întrucâtva. Și totuși, insuficient. Chiar președintele Dan, prin intenția nechibzuită – zic eu – de a retrimite în Parlament spre reexaminare „legea Vexler”, a introdus, fie și neintenționat, o undă de relativizare a pericolului extremist de dreapta.
Acum aflăm că, cu ocazia ceremoniilor asociate sfințirii picturii Catedralei Mântuirii Neamului, un cor de copii al armatei a cântat cântece pe versuri de poetul Radu Gyr. Radu Gyr n-a fost numai un legionar de rând, ci un lider al mișcării, participant la rebeliunea legionară și condamnat în 1945. Dacă BOR a dorit ca inaugurarea catedralei și simbolistica ei, în general, să trimită la unitatea națiunii, la reconciliere și pace, nu va obține acest rezultat prin resuscitarea poemelor lui Radu Gyr, cântate de un cor de copii al Armatei. Au recunoscut-o chiar oameni lucizi ai Bisericii, precum Vasile Bănescu.
În general, tolerarea extremei fascismului și neofascismului sub diferite pretexte – valoare culturală, martiriu în închisori, anticomunism, creștinism – ori edulcorarea pericolului s-a dovedit a fi o gravă vulnerabilitate a societății românești, confruntată cu subversiunea rusă și cu iliberalismul în ascensiune în numeroase țări europene. Momentul – neîncrederea masivă în instituțiile democrației – sugerată deopotrivă de sondaje de opinie și de votul din iarnă și din primăvară – este oricum extrem de nepotrivit. Toleranța, adesea făcută cu cele mai bune intenții, se plătește. Cei care am închis cândva ochii sau am fost neatenți, sau insuficient de vigilenți, care am pus unele ieșiri pe seama tinereții încă nestrunite a unuia sau altuia, orbi la fondul viciat, trebuie să vorbim măcar acum apăsat și limpede. Și, de asemenea, trebuie să cerem instituțiilor și statului, în general, să-și facă datoria prescrisă de lege și de Constituție, adică să combată fascismul sub toate înfățișările sale, inclusiv ale legionarismului și național-comunismului. Asta înseamnă prevenție, înseamnă educație, dar presupune, la nevoie, și acțiuni hotărâte de natură judiciară și penală. Continuarea tolerării intoleranților nu e numai o slăbiciune a democrației; este o complicitate letală cu cei care se pregătesc s-o asasineze.
Și dacă nu e nici acum momentul, atunci când?
