De același autor
A fost secretarul de stat al SUA, Marco Rubio, în 2026 la München, „polițistul bun”, contrastând cu „polițistul rău, vicepreședintele J.D. Vance, din 2025? S-ar putea, dar asta ar însemna să admitem că Administrația americană are o strategie bine pusă la punct (alternând „polițiștii”) – ceea ce nu e tocmai sigur. Sau poate, mai curând, Rubio a încercat să repare cumva ruptura produsă de Vance – fragilizarea relațiilor transatlantice. Să-și fi dat seama și el, și alții din jurul lui Trump că răsteala la aliați, în timp ce-i tratezi cu amabilitate pe inamici e o strategie contraproductivă? Pesemne că Rubio e mai rațional decât alții din administrație.
Adevărul este că relația transatlantică este deja suficient de compromisă, pentru ca repararea ei chiar și pentru cineva cu mai multă autoritate decât Rubio să devină extrem de dificilă. Vorbeam însă de strategie. Există oare una în sensul bun al cuvântului? Vreau să spun, un proiect coerent al actualei Administrații americane? Unul care să plece fie de la tradiționalul (încă din timpul lui Woodrow Wilson) „idealism american”, pe care s-a bazat așa-numita „ordine internațională” de după 1945, fie pe „realismul politic” și „rațiunea de stat”, practicate timp de secole de cancelariile europene?
De exemplu: ruptura față de UE și aparenta bunăvoință față de ambițiile imperialist-războinice ale Rusiei conduc – deja e limpede – la reînarmarea masivă și rapidă a Germaniei. Este ceva ce toți președinții americani de la F.D. Roosevelt au încercat să evite, dar a devenit inevitabil acum cu Trump. Ba chiar aflăm că se discută de o umbrelă nucleară europeană, dependentă sau chiar independentă de Franța. Revenirea Germaniei ca o putere dominantă europeană nu numai economic, dar și politic și militar a devenit aproape o certitudine. Tot ceea ce sperăm este că Germania de azi (dar și de mâine) nu este și nu va mai fi cea de ieri. Ce fel de strategie americană să fie asta totuși? Sau e un rezultat neintenționat (dar previzibil) al celei mai nesăbuite strategii cu putință?
Se spune că SUA vor să se orienteze mai mult spre Pacific și să facă față rivalității cu China. Dar de ce au nevoie, pentru asta, de descurajarea aliaților europeni și, mai ales, de fragilizarea încrederii în capacitatea Alianței NATO? Ce sens a avut revendicarea Groenlandei de la aliatul Danemarca, antagonizându-l inutil și periculos? Unde este strategia rațională aici?
De fapt, Administrația este irațională, pentru că e bolnavă de ideologia MAGA. Or, marele adversar al acestei ideologii nu este nici neoconfucianismul chinez, nici autocrația rusă, nici sistemele autoritar-teocratice din țările Golfului; este ideologia liberală, care, în diverse variante, a dominat deopotrivă America și vestul Vechiului Continent. De aici și contradicțiile: rațiunea de stat sau realismul politic elementar cer SUA să se bazeze pe aliați. Iar o alianță nu poate rezista dacă nu inspiră încredere aliaților, teamă și respect inamicilor și tuturor convingerea că va acționa unitar la nevoie. Dar ideologia MAGA pretinde distanțări și critici față de țările liberale sau favorabile liberalismului: nu întâmplător, Marko Rubio, după ce face un gest de împăciuire, se duce la Budapesta, spre a-l susține electoral pe Viktor Orbán, care se luptă să nu piardă niște alegeri decisive. Vrea cu o mână să mângâie Europa, dar cu cealaltă îl susține pe inamicul jurat al UE și al liberalismului. Ce fel de strategie coerentă e asta?
În istorie am văzut multe puteri dominante la un moment dat, ulterior intrând în declin: așa a fost Spania în secolul al XVI-lea, Franța în secolele al XVII-lea și până la 1815, Marea Britanie din secolul al XIX-lea și până la jumătatea secolului al XX-lea etc. N-ar fi deci de mirare ca hegemonia americană să ia sfârșit. Dar ceea ce nu știu dacă s-a mai întâmplat a fost ca o mare putere să-și lichideze ea însăși și nesilită de nimeni influența pe care încă o are în lume: fie certându-și, ba chiar umilindu-și aliații, fie făcând gesturi inutil conciliatoare față de unii adversari, fie introducând bariere economice care lovesc fără discriminare între prieteni și dușmani. Mai mult, Statele Unite au devenit, sub Administrația Trump, o țară unde libertatea de expresie a devenit amenințată, dacă ești ostil ideologiei MAGA, o țară care îți cercetează telefonul mobil la graniță în căutare de cine știe ce mesaje „antiamericane”, dacă vrei să faci o vizită; o țară unde cetățeni americani sunt uciși de poliție la demonstrații, fără ca guvernul să-și asume vreo vinovăție sau o autocritică. Multă vreme, Statele Unite au fost un far al drepturilor, libertăților și al statului de drept, inspirând milioane de oameni pretutindeni în lume, oferind garanții celor oprimați și exemple, și susținere celor revoltați pe guverne autoritare. Nu mai este cazul. La 250 de ani de la Declarația de Independență, se pare că nici viața, nici libertatea nu mai sunt la ordinea zilei în Statele Unite. Cât despre „căutarea fericirii”, brutalitatea agenților ICE a distrus orice iluzie.
Despre ce strategie vorbim, deci? Una sinucigașă, poate, care i-ar cutremura pe Jefferson și pe Washington, și i-ar umple de uimire pe toți marii oameni de stat din trecut, indiferent de țară, de la Richelieu și Bismarck până la Churchill și De Gaulle. E strategia pe care o ideologie brutală și resentimentară o generează, deoarece intră în conflict nu numai cu interesele aliaților, dar chiar și cu propriile interese de putere dominantă.
