De același autor
Pe un zid din fața blocului unde locuiesc stă scris, de doi-trei ani, un text strașnic de elocvent: „Jos cu sataniștii care ne conduc!”. Multă vreme, am luat asemenea mesaje drept ridicole și nedemne de multă atenție (nu e deloc singurul loc unde îl întâlnim, din păcate). Dar mi-am schimbat părerea când, recent, propagandiștii lui Putin au început să ceară „desatanizarea Ucrainei”. Și să nu uităm că și la noi, după „Colectiv” (de la care recent s-au împlinit șapte ani), a circulat intens pe rețele teoria sinistră că tinerii care au murit arși acolo erau sataniști care și-au primit pedeapsa binemeritată.
O atmosferă de Ev Mediu superstițios mi se pare tot mai prezentă în numeroase medii mai ales, dar nu exclusiv, online, iar cei doi ani de pandemie și războiul din Ucraina, cu amenințările și incertitudinile lui, nu fac decât să încurajeze derapajele rațiunii. Ele devin posibile, la noi, pe fondul unei educații precare, ba chiar discreditate, pe alocuri.
Oamenii, în mare parte, nu mai primesc educație științifică autentică în școală, ceea ce îi face incapabili să înțeleagă metoda științei reale și s-o distingă de pseudoștiințe. Știința – și mai ales științele vieții, precum medicina și biologia – nu oferă mereu răspunsuri certe. Omul de știință poate avea ezitări normale; există în știință controverse firești, care duc la progres. Dar profanul, din lipsa educației, crede că oamenii de știință ezită sau se contrazic din nepricepere. În acest caz, i se pare că pseudoștiințele sunt mai credibile. Într-o confruntare la televizor învinge cel mai abil să utilizeze trucuri oratorice sau cel mai carismatic, nu cel care are dreptate.
Autoritatea științei are un suport instituțional, dar instituțiile au o inserție în politic. Puterea politică susține deci autoritatea științei, cel puțin parțial, dar uneori o și fragilizează, când politicul e discreditat, ca la noi. De unde rezultă că a te declara împotriva științei „oficiale” poate reprezenta pentru unii o declarație de „autonomie” personală sau de „libertate”. Te simți confortabil, mergând împreună cu grupul tău, împotriva curentului, te vezi mai important și mai ales ai sentimentul că nu te lași prostit, că ești „deștept”, descifrând „marile conspirații” elaborate de „elitele liberale” – un substitut „corect politic” pentru evrei, francmasoni, vrăjitoare sau „sataniștii care ne conduc”.
Pseudoștiințele sunt raționale în structura lor (chiar dacă absurde în relația cu realitatea); lumea pe care o descriu e coerentă, satisfăcând nevoia noastră de ordine completă și de explicație totală, mult peste ce poate oferi știința autentică. Pseudoștiințele conferă lumii și omului un sens aparent, restaurând centralitatea mitologică pierdută a omului.
Internetul și rețelele de socializare de asemenea încurajează pseudoștiințele și conspirațiile, permițând oricui să spună orice și consolidând grupuri de presiune și influență, care își pot disemina nestingherit teoriile. Eliminarea privilegiilor într-o lume democratică nu avantajează știința reală, căci adevărul științific nu poate fi votat. Dar omul simplu consideră uneori că experții exercită o autoritate nelegitimă, fiindcă nimeni nu i-a votat, iar ei se confirmă unii pe alții.
Multe pseudoștiințe, precum astrologia, alchimia, frenologia etc., au fost în secolele trecute considerate științe respectabile. E plauzibil deci – spun unii – că și multe dintre științele autentice de azi vor fi considerate pseudoștiințe mâine. Adevărul pare, în ochii lor, a fi un construct istoric, cum pretind destui filozofi de azi, nu doar unul socio-politic, iar „realismul naiv” e, chipurile, discutabil.
***
Mi se pare, deci, că trăim într-un fel de început de „Dark Ages”, altminteri dotat cu internet, telefoane mobile și rachete nucleare. Credințe absurde, primitive, unele manipulate politic, proliferează, fără a fi contrate suficient. Superstițiile se întâlnesc nestingherite și fără rușine cu supratehnologiile secolului al XXI-lea. Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial. Alții scriu mesaje, precum cel de dinaintea ferestrei mele, cred în ele, acționează conform sau, mult mai grav, vor să „desatanizeze” prin război o țară deja devastată.
Vom mai vedea oare „Luminile”? //
