Frica lui Putin

Lui Putin îi e frică de Alexei Navalnîi. Straniu, nu? Cum să-i fie frică atotputernicului preșe­dinte rus de un om care – zic sondajele de opinie – n-ar putea obține mai mult de câteva procente la viitoarele alegeri. Și chiar dacă sondajele sunt puțin credibile, tot nu e plauzibil că Navalnîi ar fi un contracandidat periculos pentru Vladimir Putin, stăpân absolut peste toate mijloacele de propagandă, peste toate serviciile de informații, peste administrație și care poate lesne falsifica orice rezultat de la urne. Și totuși, Putin se teme de Navalnîi. Altminteri, cum se poate interpreta faptul că încearcă din răsputeri și cu toate mijloacele – de la procese contrafăcute, menite a-i interzice dreptul de a candida și a-l ține pe timp nedeterminat în închisoare, până la încercarea de a-l otrăvi cu Novicioc? Mai mult, cum se explică arestarea a mii de susținători care au demonstrat în favoarea lui și apoi tonul dur adoptat față de ezitanta Uniune Europeană, care a criticat arestările și procesul lui Navalnîi? Cum se explică deci această teamă pe care am fi tentați să o considerăm patologică, chiar paranoică, dar care, cred eu, nu e astfel, ci e, de fapt, o teamă rațională?

Putin cunoaște negreșit istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice – o istorie dominată de violență, stăpânire autocrată, absență a democrației și a libertăților civile și politice, aproape neîntrerupt. Știe că rezultatele unor sondaje de opinii sunt nerelevante. Și mai știe ceva important: regimul autocratic e amenințat și fragilizat în momentul când face unele concesii, când își tratează ceva mai uman și mai democratic adversarii. Dimpotrivă, o atitudine dură pare să stabilizeze sistemul. Astfel, asasinat de anarhiști a fost țarul Alexandru al II-lea, eliberatorul șerbilor și autorul altor reforme în sens liberal, nu tatăl său, foarte despoticul Nicolae I. Stalin a murit în patul său, în schimb, urmașul său, Lavrenti Beria, care a încercat, timid, unele reforme, a fost răsturnat de la putere de nomenclatură și apoi executat. La fel, Hrușciov, urmașul acestuia la putere, care denunțase stalinismul la Congresul XX, n-a fost iertat și, câțiva ani mai târziu, a fost debarcat. În sfârșit, Mihail Gorbaciov, care a dorit o reformă radicală a sistemului de guvernare sovietic prin glasnost și perestroika, a fost răpus politic printr-o lovitură de stat venită chiar din partea aparatului pe care el îl numise ceva mai înainte.

E plauzibil deci că unele concesii făcute adversarilor politici sau unor grupări disidente sunt interpretate în Rusia ca niște slăbiciuni ale liderului și regimului său sau chiar – mai rău – drept fisuri ale sistemului. De aceea, ele nu au drept rezultat întărirea moderaților, ci pe aceea a radica‑lilor, care cer concesii tot mai mari, iar socie­tatea tinde să le dea dreptate. Or, dacă le primesc, cer mai mult; dacă sunt refuzați, se radicalizează în continuare. Dilema devine tot mai acută.

Contează foarte mult în ecuație și prestigiul Rusiei în străinătate, și capacitatea liderului suprem de a asigura acestei țări statutul de superputere. De aceea, tot istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice arată că regimul autocratic are mare ne­voie de succese externe pentru ca „țarul” să-și păstreze prestigiul. Nicolae al II-lea a fost silit să abdice după catastrofalele înfrângeri în Primul Război Mondial; Gorbaciov a trebuit să părăsească puterea când URSS a pierdut Războiul Rece și sateliții din Europa de Est. Aici văd o problemă și pentru Putin: agresivitatea sa în Ucraina, în Siria, în relațiile cu Europa nu poate ascunde faptul că Rusia are un PIB mai mic decât al Italiei și că statutul de principal challanger la adresa puterii americane l-a pierdut în favoarea Chinei. Altfel spus, Rusia devine tot mai mult o putere de mâna a doua – ceea ce cred că este resimțit dureros de establishment-ul politic și de securitate. Or, dacă acesta va constata că Putin nu mai livrează în măsură suficientă ce a promis, se va gândi tot mai serios să-l debarce.

În tot acest joc de putere sumbru și domi­nat de principiul „care pe care”, ati­tudinea față de Navalnîi și de susținătorii lui pare să constituie un test de putere esențial. Nu în sine e periculos pentru regim disidentul, ci ceea ce ar înțelege societatea și establishment-ul politic și de securitate al Rusiei în caz că Putin ar adopta o atitudine mai conciliantă și l-ar elibera sau l-ar accepta drept contracandidat la președinție. O categorie ar cere noi concesii democratice, în vreme ce mulți alții – din diferite zone politice și de putere – ar interpreta respectiva ati­tudine drept o slăbiciune a liderului. Conștient de asta, Putin pare să fi ales intransigența, dar și ea costă. Izolarea internațională a Rusiei (la care s-a refe­rit recent ministrul de externe Lavrov) și sancțiunile din partea Occidentului vor fragiliza tot mai mult o economie și așa destul de fragilă și care se susține mai ales prin exporturi de materii prime. Putin nu se poate să nu vadă că repetă scenariul declinului de la începutul anilor ’80. De aceea pesemne că îi e frică, așa cum conducătorilor sovietici le era frică de Andrei Saharov.

În tot cazul, istoria teribilă și nedemocratică a Rusiei – o succesiune de regimuri tiranice, de revoluții, asasinate și lovituri de stat – va continua și mă aștept ca Putin să-i cadă și el victimă. //