De același autor
De data asta a fost un camion. A intrat în plină mulțime și a secerat zeci de oameni, până ca șoferul să fie împușcat de poliție. Data viitoare s-ar putea să fie un tractor, o macara, un autobuz. Sau un tren al cărui conductor, pierzându-și mințile, va ignora voit semnalul roșu. Terorismul sinucigaș a descoperit rețete tot mai simple pentru a omorî în masă, rețete care se dispensează de bombe și puști automate. Un permis de conducere e suficient, dar și o mare mulțime. Sunt pretutindeni ambele, din abundență.
Sigur, veți zice, dar mai e nevoie de „radicalizare“. Nu negăm. Totuși, s-a spus că, în cazul atacatorului de la Nisa, radicalizarea s-a făcut „foarte repede“. Altfel, deci, decât în alte cazuri: știam că e nevoie de ceva timp, de un voiaj în Siria sau de contacte cu recrutori ISIS ori cu imami radicali. Ni s-a spus că imigranții recenți sunt infiltrați cu agenți ISIS. Un anume antrenament în terorismul sinucigaș părea necesar. Iată că nu e necesar. Nu-i nevoie de contacte depistabile, de timp, de arme, de antrenament. Internetul ajunge ca să afli cum poți deveni „martir“ în câteva zile. Iar televiziunea oferă modele din belșug. Ca să strigi „Allah Akbar“ în timp ce te omori pe tine și pe toți ceilalți nu ai nevoie nici măcar să frecventezi o moschee. Rămâne totuși acest „Allah Akbar“ și momentul: 14 iulie, ziua națională a Franței, pentru ca să avem, nu doar un declic psihotic, ci și un act de război.
Trebuie, cred, să ne obișnuim că lumea în care am început să trăim de câțiva ani e suferindă. Suferința ei se traduce prin incertitudine. Totul pare a fi în schimbare și pus în discuție. O geometrie variabilă a invadat existența lumii. Există un numitor comun între atentatul de la Nisa, Brexit, încercarea de lovitură de stat din Turcia, ascensiunea populismului în Europa și Statele Unite, revizionismul Rusiei? Da, există: imprevizibilitatea. Fie că un șofer își folosește camionul drept armă, fie că Rusia nu mai respectă regulile internaționale ale jocului, fie că elita politică britanică e luată prin surprindere de propriul ei succes în a devaloriza Uniunea Europeană, fie că sondajele îl arată pe un demagog periculos precum Trump capabil să câștige președinția Statelor Unite în noiembrie, mereu avem de-a face cu lucruri care, cu puțină vreme înainte, păreau, dacă nu imposibile, extrem de improbabile. Or, improbabilul nu mai e de actualitate.
Nu-i momentul acum să căutăm explicații. Probabil că există o împletire de multiple cauze și efecte care devin cauze la rândul lor. E însă momentul să constatăm și să ne adaptăm mental, psihologic la complexitate și incertitudine. Important e să evităm răspunsurile simple, cum ar fi acela că islamul e cauza tuturor relelor ori că oprind imigrația și redivizând Europa vom rezolva toate problemele. Nici acesta, așa cum nici răspunsul că toată vina o poartă America, sau Uniunea Europeană, sau capitalismul global nu pot fi acceptate. A declara, precum Marine Le Pen, că lumea politică se divide azi, peste faliile clasice, între globaliști și naționaliști, este un astfel de răspuns, ridicol prin elementaritatea lui, dar, tocmai de aceea, credibil pentru mulți. Acum 70 de ani lumea se diviza, la fel de maniheist, între „semiți“ și „arieni“. Tentația răspunsurilor simple și a soluțiilor corespunzătoare e uriașă în astfel de vremuri, fiindcă simplitatea respectivă elimină, cel puțin pentru un moment, nevoia de a face față psihologic incertitudinii. Sub răspunsurile simple, convins că numai unul dintre ele este cel adevărat, omul poate dormi liniștit, ca sub o carapace, o vreme...
A ne adapta la incertitudine și complexitate nu trebuie să însemne însă și a adapta la împrejurări valorile în care credem, amestecându-le și tulburându-le. Cinismul și relativismul sau așa-zisul „pragmatism“ trebuie respinse, ca și până acum. Trebuie să spunem cu curaj ceea ce gândim. De exemplu, că popoarele pot greși grav, dacă sunt influențate de lideri demagogi; că tirania majorității e o realitate, mai ales atunci când se iau decizii majore și irevocabile, cum este cazul unui referendum precum cel pentru Brexit; că libertatea e mult mai puțin importantă pentru majoritatea oamenilor decât securitatea, dar că e prețioasă, fie și prin raritatea și dificultatea ei. Ba chiar mai mult, trebuie să admitem că educația și rafinamentul intelectual nu-i împiedică pe mulți (așa cum nu i-au împiedicat nici în trecut) să comită erori morale și politice teribile. În sfârșit, trebuie să renunțăm la istoricismul de tip hegelian (sau de alt tip), care ne învață că progresul și mai ales progresul libertăților și al democrației e inevitabil, „pe termen lung“. Dimpotrivă, lecția ultimilor ani și ultimelor luni trebuie să fie că aproape nimic nu e inevitabil și că această arhitectură măreață, dar fragilă care e lumea noastră poate suferi daune majore oricând. Dar acesta nu-i un motiv ca să ne lichefieze convingerile.
Va trebui, așadar, mai mult decât până acum nu mult timp, să trăim cu incertitudinea generalizată. Dar trebuie să refuzăm, pentru a spune astfel, ca preț al adaptării, a-i prelua și culorile.
