„Mediatorul”

Cu o lume devenită tot mai confuză și care tinde să-și piardă reperele de orice fel, speram ca măcar președintele pe care l-am ales anul trecut să rămână o certitudine. Nu în sensul că n-ar putea face erori, că ar alege întotdeauna soluția optimă. Ar însemna să-i pretindem o perfecțiune pe care n-o au decât sfinții sau, poate uneori, marii oameni de stat. Dar am fi fost îndreptățiți să-i pretindem o anumită rectitudine, în sensul mai modest de a avea criterii morale și politice limpezi și care corespund cumva mandatului popular pe care l-a primit. Îmi dau seama tot mai mult că nu este cazul. Și ce-i mai grav este că așa-zisele gafe ale președintelui fac sistem, nu par să fie izolate, ci se nasc metodic dintr-o anumită concepție.

Am impresia că Nicușor Dan crede despre sine că este sau poate fi centrul neutru al tuturor forțelor care se confruntă în societatea românească. El știe – și are dreptate aici – că această societate este sfâșiată de numeroase falii, dintre care câteva sunt adânci, profunde. Le vrea – cine l-ar critica pentru asta – reparate, vindecate. Și crede – dar aici lucrurile devin complicate – că rolul președintelui țării este acela de a-i face pe „combatanți” să se împace între ei. De unde și obsesia care apare tot mai des – că este un „mediator”, nu un actor angajat politic. Numai că, procedând astfel, președintele tinde să-și înstrăineze propriul electorat, să creeze suspiciuni în întreaga societate și, cel mai grav, să genereze o impresie de disponibilitate la compromisuri imorale. Și, de fapt, ideea însăși de președinte neutru, totuși ales prin vot popular, este în sine falsă. A fi „președintele tuturor românilor” nu înseamnă deloc a împărtăși ideile sau dorințele tuturor românilor, ci doar de a garanta că legile și politicile Guvernului nu-i vor discrimina pe unii în favoarea altora.

Când a fost votată „legea Wexler”, președintele a atacat-o la CCR, apoi a retrimis-o în Parlament. În ambele situații a pierdut. A fost lăudat de extremiști și neolegionari și a creat stupoare printre cei care l-au susținut.

În politica externă s-a arătat incert în chestiunea dificilă, ce-i drept, a opțiunii dintre Administrația Trump și UE. Nu-i refuză pe americani pentru disponibilitatea bazelor românești în războiul cu Iranul, dar semnează documente și alături de liderii europeni, fără însă a participa în persoană la ultimele reuniuni importante. Lasă impresia că ar vrea să fie și cu unii, și cu ceilalți sau între unii și ceilalți. Cumva neutru. Or, cât timp Ungaria era condusă de Viktor Orbán, România putea fi curtată de liderii europeni; acum însă, cu un nou guvern maghiar mult mai proeuropean, în pregătire, poziția României va fi mai puțin interesantă, dacă nu se pronunță mai apăsat.

 Celebrul raport privind suspendarea alegerilor din 2024 încă nu e gata. Va fi vreodată? Sau va avea soarta proceselor Revoluției și mineriadelor?

Continuă să-i negocieze pe șefii serviciilor secrete, spune. Cu cine? Cu partidele, chipurile. Totuși e prerogativa președintelui să-i numească pe acești șefi. De ce întârzie atât? Iarăși compromisuri? Desigur, până la un punct, e necesar. Dar care sunt acestea și cu cine? De ce atâtea tergiversări, într-un context general tensionat, care cere decizii prompte și clare?

Recent, când, după multe amânări, a numit procurorii marilor parchete, a făcut numiri discutabile, în pofida avizului negativ dat de secția de procurori a CSM. N-a fost clintit nici de argumentele acestora, nici de cele ale presei de investigație, nici de cele ale societății civile. Pur și simplu a făcut pe placul ministrului Justiției, care i-a propus pe procurori și care a votat pentru ei în CSM. Adică a făcut pe placul PSD-ului, care de altminteri l-a și lăudat. Dar nu asta e cel mai grav, ci faptul că, într-o chestiune etică (ascunderea de documente din partea celei care a devenit procurorul general al României), s-a îndepărtat de principiile pe care și el, și cei care l-au susținut în trecut le-au apărat atâta vreme.

Acum, se pare că, prin neutralism, din nou va ține partea PSD-ului în criza de guvern și de coaliție care se profilează. Nu-i cere direct demisia premierului Bolojan, dar lasă să se înțeleagă că resetarea coaliției fără Bolojan și cu un premier liberal mai „maleabil” nu l-ar deranja mult. De fapt, deși a candidat cumva în tandem cu Bolojan, n-a găsit nicio ocazie, cred, în aproape un an, de a-l susține ferm și inechivoc pe premier. Ar fi fost un gest de loialitate, dincolo de faptul că echilibrarea bugetului în câteva luni sau un an nu era cu putință fără o mărire a taxelor, dincolo de alte măsuri de rigoare bugetară. Nimic comparabil cu Traian Băsescu, care și-a pus în joc prestigiul ca să-l susțină pe Emil Boc în momentul crizei din 2010. „Mediatorul” nu-i „jucător”! Fie. Dar nu-i nici măcar aliat.

Așadar, într-un moment de criză internațională, cu un război interminabil la graniță, cu un altul în Orientul Mijlociu, cu diviziuni profunde între aliații NATO, cu o administrație americană imprevizibilă, cu spectrul unei crize mondiale a aprovizionării cu petrol, în plus având în țară un buget încă grevat de cheltuielile disproporționate din trecut și cu perspectiva recesiunii economice, președintele ezită să denunțe fără echivoc manevrele PSD-ului. Continuă, spre exasperarea multora, să vrea să rămână „mediator”. Adică neutru, neangajat, non-partizan, imparțial ca o coală albă pe care încă nu s-a scris nimic. Ceea ce mi se pare nu numai neînțelept politic, dar și fals: în cazul de față, pretinsul neutralism este în favoarea PSD-ului. Iar faptul de a vinde acest fals ca pe o politică justă în termeni constituționali este de-a dreptul imoral.

Un singur lucru a afirmat recent președintele că nu va accepta: un premier PSD cu un guvern AUR. O mică ușurare. Deocamdată.