O jumătate de victorie

Așadar, ayatollahul Ali Khamenei a fost ucis într-un bombardament, au fost uciși și mulți alți comandanți militari sau civili iranieni. Totuși, pe cât putem spune în acest moment, regimul nu a căzut, ba chiar războiul cu SUA și Israelul continuă. Continuă și atacurile aeriene la adresa unor țări din Golf – Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit. Sigur, se poate admite că regimul e slăbit, chiar foarte slăbit; totuși nu înregistrăm nici mari revolte populare, așa cum au fost în decembrie și ianuarie, nici sciziuni în interiorul puterii, care să opună, de exemplu armata Gărzilor Revoluționare. Deocamdată.

Bineînțeles că n-avem de ce să deplângem dispariția unui mare tiran, care a ordonat și a permis asasinarea propriului popor, care a închis Iranul într-o teocrație sinistră refuzând drepturile femeilor sau ale unor minorități, care a dezlănțuit campanii de terorism și subversiune în întregul Orient Mijlociu și chiar dincolo de acesta, care susține activ Rusia în războiul ei agresiv împotriva Ucrainei și, indirect, împotriva Occidentului. Un asasin fanatic mai puțin pe lume nu e ceva care să ne întristeze.

Totuși, ideea că va urma o schimbare de regim a fost – în lumina experiențelor mai vechi sau mai noi din lumea arabă și musulmană, inclusiv cele două războaie ale Golfului de după 1990 – cel puțin naivă de la bun început. Regimul iranian s-a pregătit din timp pentru dispariția ayatollahului – foarte în vârstă – și și-a pregătit „echipa de schimb” și în alte domenii esențiale. A ucis mii, poate zeci de mii de oameni, care l-au contestat în stradă în decembrie și ianuarie, și a înfricoșat pe orice simpatizant al opoziției. Teroarea funcționează acolo unde, poate, fanatismul religios s-a mai disipat. Fără o intervenție externă terestră – de neconceput –, nu-i probabil în acest moment că regimul va cădea.

Dar poate că scopul nu este acela maximal de a obține o adevărată schimbare de regim sau o democrație, ci, ca în Venezuela, de a obține un compromis de la noii conducători iranieni, care, în schimbul încetării ostilităților și al ridicării sancțiunilor, să renunțe la programul nuclear și la terorismul militant în Orientul Mijlociu și în lume, cât și, poate, la susținerea activă a Rusiei. Chiar și așa, pariul lui Trump pare a fi riscant. Mă aștept ca iranienii, după câteva zile sau săptămâni chiar, cu rezervele de rachete și drone pe sfârșite, să accepte un fel de compromis pe care Trump să-l accepte cu entuziasm și nerăbdare (iar Netanyahu, de nevoie), declarând, cu lăudăroșenia caracteristică, o mare victorie.

 Eventual, pretinzînd și că a pacificat Orientul Mijlociu! Are nevoie de declararea unei păci pentru publicul de acasă, pentru baza izolaționistă a MAGA, pentru democrații care îi reproșează că n-a cerut aprobarea Congresului pentru a ataca Iranul neprovocat și pentru destui alții care îi critică în general politicile și care, în noiembrie acest an, s-ar putea să-i voteze o majoritate ostilă în Congres.

Asta o știu și conducătorii iranieni și au, deci, motive să trimită mereu drone și în continuare câteva rachete peste bazele americane din zona Golfului, să facă declarații războinice jurând răzbunare pentru moartea ayatollahului, dar evitând cât mai mult timp posibil să-i permită lui Trump să-și declare victoria. Între timp, prețul petrolului va crește, iar mii de oameni rămân în imposibilitate să revină acasă din țările Golfului. Ceea ce înseamnă presiune în plus, cu fiecare zi ce trece, pentru americani ca să vrea o rapidă încetare a luptelor aeriene.

Mi se pare, oricum, complet irațional să prezici sentențios (cum vedem la noi câțiva comentatori) cum vor evolua lucrurile. Dar deja un lucru e clar: prin simplul fapt că a rezistat câteva zile dispariției ayatollahului și a celor câteva zeci de demnitari uciși în raidurile americano-israeliene, fără să se destrame, puterea din Iran a obținut o jumătate de victorie. Va obține și jumătatea cealaltă, din perspectiva lor, dacă, fie și cu mari distrugeri și stocurile de arme epuizate și o mulțime de lideri militari, religioși și civili uciși, inclusiv multe alte victime, va reuși să reziste un timp, cu prețul unei înțelegeri cu Trump (pe care probabil că n-o va respecta, mai devreme sau mai târziu). Dacă Netanyahu poate, în ultimă instanță, justifica atacul ca preventiv împotriva unui Iran în mod permanent dispus să distrugă Israelul, Trump are nevoie de alte argumente înaintea poporului american. O schimbare de regim sau măcar un fel de acceptare a unor condiții mai drastice, deși actualul regim se menține, le-ar putea aduce. Dar pentru asta o puternică contestare internă sau o revoltă militară iraniană ar fi fost necesare și bănuiesc că și Trump, și Netanyahu s-au bazat că așa ceva se va întâmpla în cazul uciderii conducătorului suprem, dacă e să interpretăm mesajele lor adresate iranienilor.

Pe moment, cel puțin, se pare că s-au înșelat.