De același autor
Dacă cineva s-a gândit cum să mai discrediteze Parlamentul României, nicio metodă nu ar fi fost mai potrivită decât „protestul“ opoziţiei.
Alături de celebrul „sentiment românesc al fiinţei“ au mai apărut, de ani buni, şi alte mari realizări ale specificului naţional – de pildă, sentimentul românesc al demisiei, a cărei specie remarcabilă este „demisia de onoare“ cu subspecia „demisia în alb“. Dar în ultimul timp, precumpănirea a avut-o fără îndoială ceea ce nu ne-am sfii să denumim drept o mare contribuţie românească la cultura politică europeană, ba chiar universală: sentimentul românesc al grevei.
Într-adevăr, la noi greva nu e ceva simplu şi banal ca la „ei“. Ba e la fel, numai dacă în cauză sunt doar nu ştiu ce profi sindicalizaţi. Altminteri, greva se poate numi şi „protest“ şi astfel scapă de constrângerile legale. Dar nici protestul nu e de un singur fel: există, de pildă, protest „spontan“, care e o manifestare a libertăţii omului de a fi mânios. E însă o subspecie minoră şi, să recunoaştem, relativ benignă, chiar atunci când se stă cu consecvenţă spontană o lună-două într-o piaţă. Mult mai semnificativă este subspecia „protestului politic“. Până de curând, cazul cel mai remarcabil fusese cel al judecătorilor. Vă amintiţi că acum vreo doi ani şi ceva aceştia s-au aflat cam două luni într-un asemenea „protest“: nu intrau în sala de judecată decât pentru cazurile urgente, iar termenele îşi pierduseră orice semnificaţie. Gurile rele spuneau că judecătorii voiau să-şi păstreze salariile considerabile care ar fi urmat să fie micşorate. Ei însă, prin liderii lor, declarau pretutindeni că nu au nevoie de bani, ci că apără independenţa puterii judecătoreşti şi, deci, democraţia, de guvernul ticălos. De bine ce le-au apărat, guvernul ticălos şi Curtea Constituţională le-au menţinut salariile şi sporurile neschimbate. A meritat? Nu ştiu, dar unii ar avea îndoieli – evident „elemente duşmănoase“, cum se spunea pe vremuri.
Acum, aceleaşi „elemente duşmănoase“, cumpărate de putere desigur, susţin că actualul „protest parlamentar“ al opoziţiei este o manevră josnică. Nu-i aşa! E adevărat că parlamentarii îşi ridică salariile, deşi lipsesc din plen şi din comisii. E adevărat şi că ei continuă să stea pe banii naţiunii la hotel. Li se varsă şi indemnizaţiile pentru diferite cheltuieli. Pot beneficia pe mai departe şi de maşinile de serviciu sau de bilete decontate. Totul e adevărat. Dar o fac în numele naţiunii, pentru salvarea democraţiei şi a patriei primejduite de tiranul Băsescu. Căci puterea, vorba d-lui Varujan Vosganian, comite un „democid“ – adică, în traducere foarte liberă, ucide democraţia.
Iar pentru a o salva se pare că cea mai bună metodă e „protestul“, blocarea activităţii parlamentului, dacă se poate. Raţionamentul e remarcabil: pe bună dreptate, opoziţia a reproşat puterii că, abuzând de asumarea răspunderii şi de ordonanţele de urgenţă, Executivul a uzurpat puterea legislativă. Asemenea abuzuri trebuie, deci, curmate. Şi anume, din rădăcină. Or, „rădăcina“ e chiar parlamentul.
Concluzia: el trebuie anihilat, desfiinţat în fapt. Natural, fără un Legislativ funcţional, Executivul – care nu face nici grevă, nici protest, nici nu doarme nicicând – ar putea abuza şi mai mult. Efect colateral. „Cât mai îndrăzniţi să abuzaţi?“, se indignează opoziţia la televiziuni, „protestând“ în continuare. „Mai îndrăznim“, spune puterea. „Unde e dialogul?“, strigă opoziţia, fugind de la apel. „Veniţi la lucru!“, îi îndeamnă puterea. „Nu putem, noi protestăm!“, zic ceilalţi. Cu asta, s-a încheiat dialogul.
Perfect. Aşadar, dacă cineva s-a gândit cum să discrediteze ce mai era de discreditat în Parlamentul României, cum să demonstreze poporului muncitor şi în criză că parlamentarii sunt o gaşcă de trântori abuzivi şi că, la urma-urmelor, instituţia însăşi e inutilă, nicio metodă nu a fost mai potrivită, mai abilă, mai reuşită decât „protestul“ opoziţiei. Las altora mai buni la politologie să decidă dacă parlamentarii rămân reprezentanţi ai naţiunii chiar şi atunci când sunt la cumpărături sau la siestă. Mă mulţumesc să spun că e deplorabil, ba chiar periculos în perspectivă. „Se vede că dumneata eşti vândut puterii“, va sări cineva cu gura. „Ce, susţii că puterea nu are nicio vină?“ Ba are, zic; e vinovată până la cer, dar opoziţia are menirea să vină pentru a i-o spune în parlament, nu la televizor. Cum însă să renunţi la dragul de televizor, care te face – dacă vrea patronul – mare din mic şi deştept din imbecil? Oare îşi închipuie cineva că „protestul“ ar mai dura, fie şi o singură zi, dacă nu s-ar fi inventat televizorul? Dar, vai nouă, s-a inventat, şi chiar cu Antene cu tot! //
