De același autor
Magistrații (sau, mai precis, pentru a fi drepți, conducătorii lor din CSM și din Înalta Curte, ca și aliații lor din CCR) continuă să sfideze nu numai Guvernul, ci și, mai ales, majoritatea zdrobitoare a opiniei publice, refuzând aparent ultima soluție de compromis în privința pensiilor – un cuantum rezonabil mai mic decât salariul ultim net și cu prelungirea perioadei active în urma unei perioade de tranziție nu excesiv de lungi). S-a spus de atâtea ori, încât nu mai merită a o repeta: se comportă ca o castă privilegiată care se opune cu îndârjire să renunțe la privilegii. Ei susțin, desigur, că nu este vorba de privilegii, ci de o justă remunerație. Dar marile dosare eșuate în timp, infractori importanți eliberați din diferse motive, inclusiv prescriere, prejudicii uriașe recuperate în procente sub 10% de ani la rând spun altă poveste: în cel mai bun caz, incompetență și neglijență, în cel mai rău – complicitate mascată cu unii infractori.
De ce rezistă totuși magistrații? Fiindcă pot. Ei nu fac altceva decât ce face aproape orice om preocupat excesiv de binele propriu, care se știe într-o poziție de putere și căruia i se cere să renunțe voluntar: refuză, sub diferite pretexte. Sunt, probabil, și magistrați care își dau seama de ilegitimitatea rezistenței lor: poate că ei formează chiar majoritatea corpului. Dar nu îndrăznesc să vorbească deschis, pentru a nu-și sabota poziția și situația printre confrați. Știu că, dacă-i supără pe mai-marii lor, se pot trezi cu Inspecția judiciară pe cap, pot să-și ia adio de la avansări – asta, în cel mai bun caz, când nu li s-ar înscena procese de calomnie sau de alt tip. S-au mai văzut asemenea lucruri.
Dar de ce magistrații pot sfida în continuare? Simplu: văd că Puterea (Guvernul) este slabă. În ce sens este slabă? În primul rând, fiindcă este lipsită de unitate. PSD aici, dar și în alte cazuri, are poziții diferite de ceilalți parteneri, mai ales de USR: când susține necesitatea unei comisii care să studieze problema, când cere modificări ale cifrelor propuse, când atacă USR-ul sau membri ai acestui partid, când amenință cu plecarea de la guvernare. În general, dă sentimentul că e dispusă să tergiverseze o soluție sau să accepte numai un compromis extrem de avantajos pentru magistrați. De fapt, PSD, care a fost la putere singur sau cu aliați în cea mai mare parte a ultimelor decenii, este și responsabilul principal – direct sau indirect – pentru promovarea carierelor persoanelor care acum conduc justiția în România. Tot PSD a numit unii dintre judecătorii de la CCR care au formulat obiecții de constituționalitate la proiectul depus de guvern privitor la pensiile magistraților.
S-o spunem fără ocoliș: PSD, ca principal pol de putere în România de după 1990, are o responsabilitate majoră – chiar și indirectă – în blocajul actual, fie și numai prin criticile necontenite „de inflexibilitate” la adresa șefului Guvernului.
Dar PSD nu este singurul care slăbește frontul Executivului: președintele Dan, în mod surprinzător pentru cineva ales în felul în care a fost ales, are poziții publice mai apropiate de PSD decât de ale primului-ministru Bolojan. Poate că președintele vrea să-și ia în serios rolul de „conciliator” și de „mediator” în cadrul societății; dar ceea ce a reușit până acum este, din păcate, mai ales să dea impresia că Ilie Bolojan este singur, lăsat în față să-și frângă gâtul, plasat între boicotul administrației amenințate cu concedieri, al magistraților (susținuți de PSD), pe de o parte, și frustrările populației, de partea cealaltă. De fapt, președintele face o mare greșeală, după părerea mea: „conciliatorismul” său față de unele grupări sau direcții, sau poziții, sau chiar ideologii nu-l va face mai agreat pentru grupurile respective sau mai votat de electoratul în cauză, care îl vor socoti „slab”, îl vor disprețui, fără să-l urmeze. În schimb, își va pierde o parte din susținerea celor cărora le datorează fotoliul de la Cotroceni. Mai mult, refuzând să-l susțină ferm și clar pe Bolojan, sugerează că puterea este dispusă la mai multe concesii, de îndată ce Bolojan va pleca de la conducerea Executivului – ceea ce s-ar putea întâmpla în câteva luni. De ce ar ceda conducătorii magistraților în această situație, când pot miza nu numai pe complicitatea tacită a PSD, ci și pe conciliatorismul președintelui, care va numi un viitor prim-ministru mai dispus la cedări?
Recent, Cristian Preda a propus un amendament la Constituție care să interzică Curții Constituționale să decidă în privința salariilor și pensiilor magistraților. Evident că o modificare constituțională în acest sens sau una înrudită s-ar bucura de o largă majoritate la referendum. Dar până să ajungă să fie supusă deciziei populare, ea ar trebui formulată, propusă și votată de Parlament, având nevoie de o majoritate de două treimi, pentru a trece. Nu cred că asta se va întâmpla. (Unii vor cere amânări, alții vor cere și alte modificări constituționale, alții vor veni cu obiecții etc.) Puterea e, în realitate, divizată. În plus, există complicități ascunse între politicieni și mulți magistrați, inclusiv cu unii judecători de la CCR: unii lucrează pentru a „proteja” corupția sau recuperarea bunurilor condamnaților, alții tergiversează sau stânjenesc încercările de limitare a privilegiilor. Măcar dacă Nicușor Dan, pe care nu-l pot suspecta de asemenea complicități, ar înțelege că slăbiciunea față de privilegiați, ca și cea față de extremiști, nu numai că nu va reduce cu adevărat tensiunile din societatea românească, dar chiar le va amplifica, încurajându-i din plin pe cei care își propun – după modele cunoscute și celebre – să introducă iliberalismul și în România. Ar fi nevoie, deci, de fermitate, nu de conciliatorism.
