De același autor
Ilie Bolojan mă impresionează: masiv, dur, pare o navă bătută din toate părțile de furtuni, în fiecare moment dând impresia că se va duce la fund, dar, după un moment, reapare aproape miraculos deasupra valurilor. Cât va mai reuși să scape de naufragiu, nu știm, dar pariuri că nu va mai rezista decât o săptămână, o lună sau trei sunt destule. Conduce cea mai disparată și disperată coaliție de partide de până acum – un fel de coaliție a ultimului ceas.
Între timp, aproape toată lumea e supărată: pensionarii – că mulți au pierdut bani la pensie din cauza lărgirii bazei CASS-ului; funcționarii – că pierd diferite sporuri la salariu, profesorii – că fac ore mai multe, suplinitorii – că nu mai au ore sau acestea sunt descurajant de rău plătite; patronii și, în general, cumpărătorii – că a crescut TVA-ul. Etc. Ar urma concedieri masive din administrația publică, iar PSD, cu un număr mare de primari și consilieri locali și județeni, mârâie și amenință cu ruperea coaliției. Nu mai vorbim despre magistrați: aceștia se pare că sunt dispuși să uzeze de toate mijloacele de șantaj posibile, inclusiv greva ilegală (dar cine să constate ilegalitatea, dacă nu tot ei?), și mai ales recursul la reclamația la CCR, pentru a-și păstra neștirbite marile și nemeritatele privilegii.
Situația e cam așa, pe scurt: toate clasele, toate profesiile, toate categoriile sociale sunt de acord că lucrurile nu merg bine și că reforme importante, chiar structurale, sunt necesare. În toată țara, la ei, pretutindeni - desigur. Cu condiția ca reformele să înceapă din vecini, sunt de acord cu orice reformă mare sau mică. Iar vecinii – ce curios – zic același lucru: reforma cea mare să înceapă de la alții, mereu de la alții. Și așa au stat lucrurile de mulți ani, iar fiecare categorie care a avut oarecare influență și putere de convingere a obținut între timp anumite mici sau mari privilegii. Meritate, nemeritate, cine să mai știe?
Și acum, iată că nu se mai poate merge tot așa: țara e îndatorată peste cap. Iar Bolojan are tupeul să vină să ne spună că trebuie să tăiem una-alta și, mai ales, că trebuie să începem cu noi înșine tăierile. „Pachetul unu-doi-trei”! Știm că are dreptate, dar îl urâm că ne-o spune franc, în felul lui încruntat, sever, fără menajamente. Asta o știu și partidele din coaliție, inclusiv PSD: oricât s-ar foi și ar amenința cu plecarea de la guvernare, înțeleg că n-au alternativă reală. Dincolo, în opoziție, pândesc AUR și aliații, care erodează orice susținere populară mai are PSD. Cât despre ceilalți parteneri de guvernare, fără Bolojan s-ar duce la vale îndată, fără să se mai poată opri. Sunt conștienți de asta.
Bolojan e totuși singur. N-are decât această consimțire scrâșnită, de nevoie, a partidelor, publicul e mânios, sindicatele urlă, opoziția extremistă îl detestă. Nici măcar președintele Dan nu-l susține clar și fără ambiguități. Nici nu-l combate, ce-i drept. N-avem un duel precum cel de pe timpuri între Băsescu și Tăriceanu. N-avem nicio antantă. M-aș fi așteptat la o susținere mai directă, mai ales că Nicușor Dan a câștigat multe voturi anunțând că îl va avea premier pe fostul primar al Oradei. A făcut însă imprudența să promită în scris că nu va majora TVA și probabil că e supărat pe Bolojan că acesta a majorat TVA. Nimeni nu știe ce altceva se putea face pentru a echilibra pe moment finanțele și a recâștiga încrederea creditorilor internaționali. Dar sună bine la un anumit public să declari – așa cum a făcut și președintele de câteva ori – că existau și alte mijloace, în afara măririi TVA. Care, a rămas un mister.
Mă gândesc că Bolojan va mai „supraviețui” totuși, fiindcă toți ne dăm seama că nu există nimeni altcineva care să poată face acum altceva. Dacă Bolojan naufragiază, naufragiem cu toții. Toți o știm – și partide, și președinte, și sindicate, și funcționari publici, și patroni, și salariați, și pensionari, și profesori, și medici – așa că-l mai răbdăm puțin. Între timp, îl detestăm, fiindcă ne spune adevărul și ne cere să facem sacrificii – noi, nu doar vecinii. Îl detestăm, fiindcă ne este indispensabil și nu-l putem „aburi” ca pe alții, fiindcă ne cunoaște ipocriziile. Fiindcă e singur și rezistă și ne rezistă. Îl detestăm, și totuși...
Într-adevăr, în supărarea noastră există și altceva: respect. Da, ne dăm seama că omul e făcut dintr-o stofă din care nu prea sunt alcătuiți politicienii de astăzi. Pricepem că atunci când vorbește de demisie chiar e dispus să și-o dea, fiindcă, spre deosebire de alții, tratează demnitatea de premier ca pe o corvoadă, nu ca pe o gratificare. Știm că are curaj și hotărâre. Știm că e singur și că în fiecare moment poate fi înghițit de mlaștina politicii, iar asta ne impune chiar și fără s-o vrem.
Îl vom mai suporta, așadar, un timp, pe el și „pachetele” lui nefaste. După care, dacă se mai luminează puțin cerul, vom aplauda când va trebui să plece. Nu-i vom fi recunoscători nici noi, societatea, nici partidele, nici președintele. Nici măcar nu va fi o noutate: dintotdeauna popoarele obișnuiesc să-i regrete pe liderii care le-au dus în prăpastie spunându-le minciuni sonore, nu pe cei care le-au salvat spunându-le adevăruri sordide.
