Nevoia de F16

Presa din ultimele zile anunta, preluand stirea dintr-o gazeta israeliana, ceea ce se zvonea deja printre pilotii militari romani de mai bine de doi ani, anume ca fortele armate romane ar putea sa se doteze în viitorul apropiat cu avioane americane de lupta tip F16. Detaliile unui contract estimat provizoriu la suma de 150 de milioane de dolari ar fi fost deja puse la punct, primindu-se aprobarea autoritatilor americane pentru transferul aeronavelor apartinand acum aviatiei israeliene. Putini specialisti contesta calitatile avionului produs între 1978 si 2002 de compania General Dynamics. Valoarea sa e confirmata, pe de o parte, de numarul avioanelor produse, mai bine de 3.000, la un cost de aproximativ 28 de milioane de dolari bucata. Pe de alta parte, F16 Fighting Falcon este un avion testat în lupta într-un sir de misiuni cat se poate de diferite. In calitate de avion de vanatoare, rata victoriilor sale aeriene este absolut spectaculoasa. Aparatele Israeli Defence Force au doborat 44 de avioane în timpul confruntarilor cu aviatia siriana, în cursul anilor 1983-’84, fara sa înregistreze vreo pierdere. In 1991, deasupra Irakului, si în 1999, deasupra Iugoslaviei, avioane americane si olandeze au doborat aparate MIG29 fara ca macar sa fie detectate, vizual sau pe radar, de catre acestea. Ca avion de bombardament, aparatele F16 apartinand Israelului au distrus la începutul anilor ‘80 reactorul nuclear irakian de la Osirak, zburand mai bine de 2.000 de km în cadrul operatiunii, fara a fi interceptate. Pe piata armamentelor F16 continua sa fie vandut foarte bine chiar la pretul sau destul de ridicat, Polonia decizandu-se în 2002 pentru un pachet de 48 de aparate, la pretul de 3,2 miliarde de dolari (pret ce include armamentul si pregatirea pilotilor).
Sunt foarte putine argumente tehnice împotriva lui F16, mai ales daca tinem seama de starea aviatiilor împotriva carora acest avion ar putea opera. E greu de contestat faptul ca aviatia militara romana ar deveni mult mai competitiva înlocuind flota de MIG21 Lancer cu F16. Cu toate acestea, se poate chestiona foarte bine necesitatea achizitionarii unui nou aparat de vanatoare în cadrul mai larg al discutiilor privind dotarea fortelor armate romane. Faptul ca ecuatia traditionala de securitate a Romaniei s-a modificat radical dupa intrarea, la 2 aprilie 2004, în NATO este deja un truism. Faptul ca restructurarea si dotarea armatei romane, ca urmare a acestui eveniment, ar trebui, la randul lor, sa capete alte dimensiuni ar trebui sa fie de asemenea un truism. Dar militarii si decidentii politici romani par relativ opaci la toate acestea. Pe parcursul anilor 1991- 2004, Romania era prinsa într-un cadru strategic care implica lipsa oricarui aliat, conflicte calde la granitele sale de sud-vest si de est, posibile tulburari interne cu potential de internationalizare, precum si vecini la fel de nesecurizati. In toata aceasta perioada era perfect rezonabil sa sustii existenta unei armate capabile sa faca fata unor amenintari traditionale de securitate, venind din partea altor actori statali, fie ei mari sau mici puteri. Ca urmare, dezvoltarea traditionala a unor puternice componente terestre, aeriene si maritime capabile sa pareze si sa înfranga o agresiune conventionala era perfect justificata. Odata cu aprilie 2004, întreaga ecuatie de securitate a Romaniei s-a modificat radical. In ipoteza extrem de improbabila (dupa cum si oficialii romani o recunosc în documente precum Strategia de securitate nationala) a unei agresiuni clasice împotriva Romaniei, nu ne mai bazam doar pe cei 112.000 de romani în uniforma, ci pe puterea militara a unor state precum Germania, Franta, Turcia si Marea Britanie, pentru a-i numi doar pe cei mai importanti actori militari europeni si a nu aminti vastele resurse ale Statelor Unite sau umbrela nucleara pe care acestea o ofera. In conflictele în care probabilitatea ca armata romana sa fie implicata este mai ridicata, ea va oferi capacitati care tin mai putin de lupta propriu-zisa, cat de mentinerea pacii, de culegere de informatii si de operatiuni tip “hearts and minds”, de cucerire a localnicilor prin apropierea de nevoile si aspiratiilor lor.
Romania mentine în prezent trei batalioane în teatrele de operatiuni din Afganistan si Irak si, la rigoare, respectand obligatiile asumate în cadrul procesului de aderare la NATO, ar putea constitui o brigada într-unul din teatre. Cea mai buna dovada ca în planificarea de razboi a NATO Romania are roluri extrem de limitate este data de faptul ca marea unitate combatanta, divizia, a disparut din organizarea fortelor noastre armate.
In aceste conditii, mi se pare legitim sa ne întrebam: în loc sa luam drept buna eventuala achizitionare a unor avioane F16 sau sa o contestam tehnic, comparand acest aparat cu JAS39 Gripen (pe care l-au ales, într-un numar, ce e drept, infim, aviatiile Ungariei si Cehiei) sau cu Eurofighter Typhoon, n-ar fi mai important sa chestionam chiar existenta unei puternice aviatii de vanatoare romanesti? Altminteri spus, si pentru a da o mai mare greutate problemei, n-ar fi totusi normal ca responsabilii politici si militari romani sa discute serios si public, întrucat securitatea este interesul oricarui cetatean, nu doar responsabilitatea primara a statului, misiunile si, drept urmare, organizarea si dotarea fortelor armate ale Romaniei? La urma urmei, controlul civil asupra fortelor armate nu înseamna doar faptul ca la conducerea unor sectoare importante din domeniul apararii trebuie sa se afle civili, ci si ca societatea civila si comunitatea academica pot sa dezbata, împreuna cu functionarii statului, ratiunile de existenta si functionare a aparatului militar. Atunci cand vom realiza asta, anume ca trebuie sa explicam cetateanului de ce luam bani din buzunarul sau pentru o anume achizitie publica, si nu pentru alta, abia atunci vom pricepe ce înseamna responsabilitatea si traiul într-o tara decenta. Si tot atunci vom întelege ca nevoia de F16 nu trebuie discutata doar în termenii aridelor comparatii tehnice, ci în perspectiva nevoilor de securitate mai generale ale Romaniei.