De același autor
Bazarul este un loc în care împestriţarea muşteriilor se amestecă vioi cu împestriţarea mărfurilor: o piaţă nesistematizabilă, cu de toate (dar mai ales cu mărunţişuri), o mare forfotă în care mulţi se mişcă fără un ţel anume.
O înghesuială veselă. Aerul e saturat de un pitoresc zumzet de voci, dar de comunicat nu comunică nimeni cu adevărat. Bazarul e o mulţime în care te mişti solitar, stimulat strict de propria curiozitate: te strecori, dai din coate, aluneci, neobservat, printre tarabe şi negustori, concentraţi, ei înşişi, pe afacerea proprie. A spune că „lumea întreagă e un bazar” e a spune că lumea e o adunătură de agitaţi egocentrici… Şi, în orice caz, un spectacol dezordonat, anonim, în care, sub o suprafaţă bălţată, nu se întrevede nimic consistent. Nu se oferă decît ceea ce se vede…
Uneori, am impresia că „tranziţia” românească post-decembristă n-a reuşit decît să transforme penitenciarul dictaturii într-un bazar al bunului-plac, al hazardului, al policromiei de prost-gust. Mă refer, desigur, la ceea ce se vede, căci încă îmi fac iluzia că există şi o altă Românie, „profundă”, nevăzută, unde oamenii sunt mai aşezaţi şi „normalitatea” mai stabilă.
Dar să facem un inventar rapid al „suprafeţei”. Ceea ce sare în ochi, mai ales dacă priveşti spre „vîrf”, este o aglomeraţie de personaje mediocre şi hrăpăreţe, care au luat ţara în stăpînire cu o îndrăzneală iresponsabilă: demagogi, inculţi, lacomi, siguri de sine, băşcălioşi fără haz, agresivi, triviali, situaţi, comportamental, între mahala şi „petrecerea tovărăşească”. E destul să vezi cum merg, sau să le priveşti portretele, ca să te înfiori. Nu e vorba dacă sunt frumoşi sau urîţi, graşi sau slabi. E vorba de expresia chipului lor: cvasi inexistentă. E vorba de privirea obtuză, de felul cum e distribuită osînza pe fălci şi ceafă, de ochii nesemnificativi, îngropaţi în pleoape uleioase. Cînd deschid gura, îţi dai imediat seama că sunt nişte flaşnete ignare, pentru care limba ţării e o căruţă stricată, iar politica o şmecherie de bodegă. Fură ca-n transă şi ca-n codru. Cînd sunt prinşi, se simt victime „politice” (adică, mă-nţelegi, „colegi” cu de-alde Iuliu Maniu sau Petre Ţuţea), sau se îmbolnăvesc subit, de toate bolile pămîntului, pe care, în timp ce delapidau, nu le-au simţit niciodată sau le-au ţinut, eroic, în frîu. Puşcăria îi transformă, oricum, în scriitori de viitor. Sunt fecunzi ca nişte campioni ai literelor, produc cel puţin două „studii” pe an, aşa încît te întrebi dacă nu cumva, de dragul ştiinţei şi al literaturii, n-ar trebui condamnaţi pe viaţă.
Instituţiile ajunse pe mîna unor astfel de inşi se smintesc şi ele pînă la avarie. Oamenii legii încalcă legea, poliţiştii tulbură ordinea publică, (cu cîte un viol nevinovat sau cu mici şpăgi bine-meritate), reprezentanţii fiscului (mai ales cei de la „anti-fraudă”) sunt prinşi cu mîţa-n sac, parlamentarii (adică „legiuitorii”) sabotează aplicarea legilor şi inventează legi pentru înflorirea şi protejarea ogrăzii proprii, „poporul” pe care îl apără avocatul poporului e alcătuit din vreo doi-trei politicieni „cu probleme”, gazetari pro-USL ieri, sunt, azi, anti-Ponta, fiare mediatice de la „Antena 3” lucrează astăzi, „obiectiv”, la „Realitatea TV”, ba chia la „B1 TV”, calomniile sîngeroase nu sunt nici asumate cu scuze, nici pedepsite de „organul” competent, ci, dacă li s-a dovedit reaua-credinţă, băgate, dezinvolt, sub preş.
În diverse studiouri de televiziune oameni pe care îi credeai onorabili consimt să apară şi să stea de vorbă cu tot soiul de golănaşi şi ţoape, iar divertismentul de care telespectatorii au parte mai peste tot consacră drept vedete (şi deci „modele”) manelişti euforici sau nervoşi, dansatoare din buric, fese botoxate şi caftangii de şatră. Ore întregi, luni de zile, seară de seară, ai ocazia să faci cunoştinţă cu tribulaţiile abisalului Leo din Strehaia, un soi de Casanova naţional, copleşit de necazuri inconturnabile din cauza eternului feminin, întruchipat perfid de Loredana Chivu şi Dana Criminala… Guţă bate în direct, Oana Zăvoranu e sfătuită să-şi poarte dessous-urile pe dos ca să scape de vrăji, Prigoană şi fosta consoartă trăiesc a 329-a criză „definitivă” a căsniciei lor.
Din „breaking news” aflăm că vine sfîrşitul lumii sau că a murit căţelul unei mari atiste, mase largi de credincioşi umblă după profeţii sinistre, chipuri cioplite, moaşte şi miracole funebre, forum-urile şi blogurile mustesc de genii volubile, adevăraţi olimpici ai subteranei. Pe toate canalele proliferează, bîrfa, indiscreţia grobă, kitsch-ul, incompetenţa ofensivă, prostia surîzătoare sau tăioasă, minciuna, patriotismul de chermeză, umorul mitocănesc, folclorul contrafăcut, impostura, tupeul, nesimţirea, linguşeala sau paraponul.
Am ochi rău? Să dea Dumnezeu! Dar nu-mi cereţi să mă bucur, la piaţă, de merele frumoase, cînd, pentru a le identifica, trebuie să dau la o parte tone de putregaiuri. Bazarul e, prin definiţie, neselectiv. Ca experienţă turistică poate fi amuzant. Dar ca mediu de viaţă, ca ambianţă cotidiană, e destructurant, dizolvant, toxic. Ce e de făcut? Deocamdată, nu cred că putem face mai mult decît să dăm un urlet de furie, sau de panică. Numai că, într-un bazar adevărat, urletele nu se prea aud, iar dacă se aud, sunt luate drept isterii episodice, sau, mai rău, drept chiote participative… Aşa că ne uităm trişti şi zicem, cu vorbele lui Caragiale din „Moşii (Tabla de materii)”: „Lume, lume, lume (…) criză teribilă, mon cher!”
