De același autor
Nu. Domnul cu pricina se simte în scaunul de şedinţă şi pe coridoarele instituţiei ca la el în sufragerie: mai ia o gustare, mai trage un pui de somn, se mai uită pe laptop şi, mai ales, nu acceptă să i se dea lecţii cînd el ţi-a făcut onoarea să te invite la un mic chef privat. Cu o asemenea concepţie, parlamentarii noştri vor veni la treabă, mîine-poimîine, în pijama şi papuci…
2. După acelaşi discurs prezidenţial, dl Călin Popescu Tăriceanu se întreabă, îngrijorat, „ce-o fi avut în cap preşedintele” cind a zis ce a zis. Imprudent. Vorbeşte de funie în casa spînzuratului. Mie mi se pare că întrebarea ar fi utilă, dacă dl Tăriceanu şi-ar pune-o singur, dimineaţa, în faţa oglinzii: „Ce-o fi în capul meu…?” E drept că, pentru a-ţi pune, autocritic, această întrebare, îţi trebuie cap, nu glumă! Şi ceva subtilitate introspectivă şi ceva umor. Dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere…
3. Fierbe scena publică de teoria conspiraţiei. Totul e „instigare”, „incitare”, „manipulare”, manevră ocultă a multinaţionalelor, a lui Soros, a Bruxelles-ului, a lui Putin, a alianţei mondiale împotriva ţărişoarei. De curînd, am auzit cea mai tare suspiciune imaginabilă (spusă nu în glumă, cum pare, ci în serios): cînd în Piaţa Victoriei manifestanţii şi-au aprins, ca pe nişte lumînări, telefoanele mobile, e mai mult decît plauzibil că încercau să comunice, printr-un cod secret, cu extratereştrii. Totul e, deci, o subversiune, dirijată de OZN-uri. Nu e grandios? Dragnea ca victimă a unui complot galactic? Nu poţi să nu te întrebi cum se explică succesul unor asemenea năzbîtii. Un răspuns l-a dat, de curînd, fostul ministru al Educaţiei, dl Mircea Miclea: „Crezi în conspiraţii, pentru că asta te face să te simţi special.” Adică toţi ceilalţi, „naivii”, „plebea”, „proştii” sunt incapabili să priceapă ce se întîmplă. Numai tu nu te laşi fraierit. Numai tu te-ai prins! Eşti între puţinii „băieţi deştepţi”! Că avem o criză de încredere în guvern? Că nu mai vrem penali la putere? Că nu mai vrem corupţie? Aş! A se slăbi! La mijloc e o tărăşenie bine pusă la cale de „agenturi” de tot soiul!
„Aşa că, bă boilor, treziţi-vă! Ascultaţi la mine! Vă explic eu cum stă toată tărăşenia!” Conspiraţionistul are acces la secrete planetare. Sau e atît de inteligent, încît pătrunde cu mintea proprie mistere care scapă majorităţii. Dar teoria generală a conspiraţiei pune pe piaţă şi un subtil paradox: ea se asociază cu un fierbinte patriotism. Suntem, de secole, victime ale unor venetici lacomi, care vor să ne ia teritoriul, averea, demnitatea, credinţa, tradiţiile. Nimic din ce ni se întîmplă nu are legătură cu noi. Nu implică vreo fărîmă de vinovăţie autohtonă. Totul e o mînărie josnică a „străinilor”. Noi, românii, sîntem curaţi, mîndri, deştepţi, talentaţi, înzestraţi, de la Dumnezeu, cu toate virtuţile posibile. Aici se strecoară paradoxul de care vorbeam: cum se face că, deşi suntem atît de valoroşi, suntem totodată atît de vulnerabili, de manipulabili, de inerţi? Mereu la cheremul tuturor răuvoitorilor şi răufăcătorilor. Mereu încălecaţi de alţii, mereu depăşiţi de evenimente. S-ar zice că facem parte, prin calităţile noastre, din elita planetei, dar, pe de altă parte, suntem simplă materie primă pentru tot soiul de machiaverlîcuri venite din afară! Păi ori suntem „pe veci stăpîni”, inegalabili, „stăpîni pe soartă”, ori suntem plastilina informă a oricui are chef să ne jecmănească. Părem inapţi pentru orice iniţiativă.
Revoluţia din decembrie 1989, de pildă, ca să ne referim la un episod de istorie recentă, n-a fost o simplă „explozie a mămăligii”. Nu. A fost un şmecher calcul geopolitic, organizat de americani, ruşi, unguri şi alte lifte, din ură pentru patriotul Ceauşescu. Îl înţeleg pe istoricul Adrian Niculescu, care încearcă să propună o hotărîre parlamentară de natură să incrimineze „calomnierea” evenimentului care ne-a scăpat de comunism. Cu astfel de premise, nu mai are rost, în fond, să ne lăudăm nici cu paşoptiştii (că doar revoluţiile de la 1848 ne-au venit de peste hotare), nici cu războiul de independenţă (victorios în contextul conflictului ruso-turc), nici cu Unirea Principatelor (dorită mai multă de francezi decît de moldoveni…), nici cu Regulamentele Organice (decise sub ocupaţie rusească) ş.a.m.d. S-ar zice că suntem miza nesemnificativă (sau trecătoare) a unor „socoteli” externe, desfăşurate peste capul nostru. E asta gîndire patriotică? E postura victimei eterne postura unei naţii viguroase? De ce ne place să ne lamentăm, ca unii ce sunt tot timpul luaţi de fraieri, destructuraţi de ample hoarde de trădători? E evident, pe de altă parte, că, mai ales în era globalizării, dar, de fapt, în toate perioadele istoriei, lucrurile nu se petrec în izolare de restul lumii. Nicio ţară nu e o insulă opacă, ferită de consecinţele a ceea ce se întîmplă de jur împrejur. Să pretinzi asta şi, mai rău, să vrei asta nu e decît prostie ţanţoşă. Chiar dacă, în momente de panică strămoşească, ea se poate împăuna şi cu semnăturile unor academicieni… Dar despre asta, cu altă ocazie.
.jpg)
