De același autor
Am primit deunăzi o scrisoare din partea unor locuitori din comuna maramureşeană Copalnic-Mănăştur. Mi se semnalează (şi înţeleg că nu numai mie, de vreme ce, printre destinatari, figurează şi alţii, fie oameni de cultură, fie instituţii) că parohul local, Ioan Florian Oros, face tot felul de nefăcute în satul lui, autoritar, cu de la sine putere, gata să răspundă ţîfnos, atunci cînd i se cer explicaţii.
Între altele, vrea să dea jos pictura bisericii sale, executată în vremuri grele (anii `80) de un artist cunoscut în breasla lui şi trecut, între timp, la cele veşnice (Ioan Dreptu). Întîmplarea face că l-am cunoscut – şi pe el, şi pe doamna Ruxandra Dreptu, soţia lui, ea însăşi un distins istoric de artă. N-am văzut la faţa locului pictura incriminată. Am văzut doar cîteva fotografii. Dar nu despre calitatea şi „conformitatea” picturii vreau să vorbesc. Problema mea sunt procedurile, slava deşartă în numele căreia unii parohi îşi permit să decidă şi să făptuiască, pe „moşia” lor, tot ce le trece prin cap, în dispreţul regulilor comunitare, al legilor existente, al bunului gust şi al responsabilităţii faţă de valorile patrimoniale.
Preotul din Copalnic Mănăstur pare să fi decis că pictura actuală a bisericii sale trebuie evacuată. Nu e „bizantină”. În schimb, termopanele instalate în zidurile monumentului, parchetul, lambriurile, perdeluţele şi aplicele drăgălaşe (nu m-ar mira nici prezenţa cîtorva bucheţele de flori de plastic) par să respecte fidel duhul bizantin. Dincolo însă de problemele de gust, insist asupra legalităţii procedurale. Biserica despre care vorbim este declarată monument istoric. Orice modificare în structura şi decoraţia ei trebuie, în consecinţă, să treacă prin filtrul unor comisii de specialitate şi să fie autorizate ca atare. Nici preotul, nici enoriaşii nu pot lua hotărîri într-un domeniu care priveşte valori patrimoniale şi în care competenţa specifică este esenţială.
Nu-i cunosc pe semnatarii scrisorii amintite la început şi mărturisesc că un protest în care se spun cuvinte grele sub protecţia anonimatului nu e de natură să mi-i facă simpatici. Dar ştiu multe alte lucruri despre întîmplări asemănătoare din alte parohii, ştiu că gestul autoritar şi arbitrar al unor preoţi lipsiţi de cultură şi de smerenie a distrus sau riscă să distrugă bunuri artistice preţioase, ceea ce e necreştineşte, nepatriotic şi, oricum, stricător de lege. De aceea sunt îngrijorat şi mă aştept ca instituţiile de resort să acţioneze şi să reacţioneze riguros.
•
În alt registru, constat, cu oarecare veselie, că nomenclatorul profesiunilor liberale se amplifică: a apărut pe piaţă o meserie fragedă, meseria de „jurnalist cultural”. La prima vedere, ai zice că e vorba de reinventarea unei activităţi gazetăreşti mai vechi. Ce este „critica de întîmpinare”? Jurnalism cultural. Ce e cronica plastică sau de film? Jurnalism cultural. Dar eroul înnoitor al acestor specii deja existente e mai subtil, mai greu de situat: îi chestionezi „cultura”, îţi răspunde, modest, că e un simplu jurnalist, dotat cu libertate de expresie. Îl tratezi ca pe un jurnalist oarecare, precizează, fălos, că e „cultural”.
În cele din urmă, înţelegi că a fi „jurnalist cultural” înseamnă, de fapt, a comenta (critic) opţiunile politice ale unor intelectuali. Carevasăzică, dacă bombăni opţiunea politică a unor medici, se cheamă că eşti „jurnalist medical”. Scrii despre votul ţărănimii – eşti „jurnalist agricol”. Ş.a.m.d. Sigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea şi să dăscălească pe oricine. E, totuşi, o libertate, care cere, ca orice libertate, şi niţică îndreptăţire… Iar ca să ai această îndreptăţire nu e suficient să crezi despre tine că nu poţi greşi, că spre deosebire de alţii, ai criterii şi judecăţi infailibile, că ai constant opţiuni corecte, că ai mereu dreptate, că eşti mereu plasat de „partea cea bună”. E nevoie şi de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate. Altfel, recuperăm „Cîntarea României”: singurii „experţi” legitimi, în orice domeniu, sunt diletanţii tuturor domeniilor…
Am citit, de curînd, şi un text care promitea intelectualilor „băsişti” că, dacă se vor căi, lumea se va întoarce, poate, şi la cărţile lor. Tot ce pot spune e că intelectualii cu pricina nu par să aibă, deocamdată, această problemă. Au destui cititori, de unde rezultă că publicul amator de carte şi de idei nu amestecă borcanele. Mai curînd aş fi preocupat de şansa oferită publicului de a se întoarce la cărţile „anti-băsiştilor”, ale „jurnaliştilor culturali”. Care cărţi?
•
Toate micile „dezordini” semnalate mai sus sunt palide, nesemnificative, faţă de dezordinile existenţiale la care, mai devreme sau mai tîrziu, suntem supuşi cu toţii. Un fost student al meu de la Facultatea de Filozofie, dl.Adrian Niţă, cu care, întîmplător, sunt şi coleg de blog la „Adevărul”, trece printr-un mare necaz. Are nevoie urgentă de ajutor pentru soţia sa şi pentru cei doi copii ai lor. Cine poate face un gest de umanitate se bucură, anticipativ, de respectul şi admiraţia mea. Detalii pe http://www.hopeforloredana.ro. Vă mulţumesc!
.jpg)
