De același autor
De pildă că, la revoluţie, am furat aparatul de ras şi stiloul de aur al dictatorului, sau că, la Olăneşti, mîncam cîte 60 de păstrăvi la o masă, sau că, la Sinaia, fugăream noaptea, în pielea goală, cu gînd rău, pîlcuri înspăimîntate de tineri (fără discriminare între băieţi şi fete). Regretatul meu prieten Horia Bernea mă găsea uneori, în biroul meu de la ministerul Culturii, rîzînd homeric cu asemenea „ştiri“ sub ochi. Horia se înfuria. „Cum pot să rîzi cînd citeşti asemenea tîmpenii?!“. Mie mi se părea că nu era nimic mai bun de făcut. Ideea că am aşteptat, răbdător, o radicală schimbare de regim, ca să-mi fac rost de o maşină de bărbierit (e drept, prezidenţială) şi de un stilou baban avea, din punctul meu de vedere, un haz enorm, ca şi goana mea hulpavă după grupuri mixte de potenţiale victime sexuale. Ce temperament! Ce lipsă de prejudecăţi! Cum să nu rîzi? Mă şi vedeam, în fundul gol, alergînd atletic prin grădina Peleşului.
Între timp, Vadim Tudor a dispărut. Dar are o puzderie de imitatori minori care, n-o să credeţi, mă fac să-l regret. Măcar el avea o oarecare înzestrare pentru grotesc, o înclinaţie intensă spre „gogoaşa“ barocă, spre trivialitate monumentală. Acum, ceea ce primesc din partea celor care mă urmăresc harnic cu ura (sau dispreţul) lor, sunt „ciupeli“ mediocre, minciunele ieftine, bombăneli ignare, cu bîta-n baltă şi cu oiştea-n gard. Nu mai reuşesc să mă amuz. Cîteva exemple:
Evident, mi s-a lipit de frunte eticheta „băsist“. Dacă spun: „Nu-mi plac castraveţii“, mi se dă replica ucigătoare: „Dar Băsescu îţi plăcea, nu-i aşa?“. Nu contează că oficiul meu de la Cotroceni a durat strict patru luni şi că l-am părăsit prin demisie, nu contează că am scris articole critice la adresa fostului preşedinte încă de cînd era în funcţie (ceea ce l-a făcut să profereze ameninţări publice la adresa mea), nu contează că, în ultima vreme, m-am declarat stupefiat de schimbarea lui de amplasament politic şi de incapacitatea lui de a ieşi, demn, din scenă. Şi cînd sunt „anti-băsist“ tot băsist rămîn. Mă prefac. Sau mă dau, ipocrit, cu „ăilalţi“. Oricum, eu l-am făcut preşedinte, am manipulat voturile naţiunii, l-am îngropat în tone de articole omagiale.
Ceva mai comică e părerea unora că mă ocup de administrarea forum-urilor care acompaniază articolele mele. Fac cenzură. Stau noaptea în redacţia de la „Adevărul“ şi scot postările care nu-mi convin. Ipoteza e suprarealistă. Habar n-am cum lucrează moderatorii comentariilor de pe blog. Oricum, dacă sunt implicat, trebuie recunoscut că sunt de o ridicolă ineficienţă. O mulţime de postări „negative“, pe o claviatură amplă care merge de la chiţibuşuri sofistice pînă la injurii de gang şi invitaţii la spînzurătoare, apar nestingherit săptămînă de săptămînă. Dacă totuşi eu sunt cel care face „curăţenie“ pe forum, atunci sunt ori insuficient intelectual, ori masochist.
