Politicieni în delir

Inventarul abuzurilor, al jocului impur (şi costisitor) de imagine pe care Victor Ponta şi echipa lui l-au pus în scenă în campania electorală e cunoscut de toată lumea:

bacşişuri penibile, patriotisme de doi lei, mici spectacole de coreografie mistică, alăturarea, în efigie, a „cârlanului” cheguevarist cu Părintele Arsenie Boca, folosirea Poştei Române pentru distribuirea unor „fluturaşi” mincinoşi şi cîte şi mai cîte manevre de gang, orientate spre o victorie cît mai solidă, indiferent de mijloacele prin care e obţinută. Ultima „idee” e cea mai gogonată: Victor Ponta a fost un activ combatant în Piaţa Universităţii din 1990. Şi l-a votat pe Ion Raţiu (înainte de a împlini 18 ani), pentru că de la el a învăţat ce este democraţia: „Voi lupta pînă la ultima mea picătură de sînge, ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine!”. Să treci din Piaţa Universităţii în fruntea partidului lui Ion Iliescu demonstrează, într-adevăr, o foarte romantică flexibilitate ideologică. În treacăt fie spus, faimoasa „definiţie” a lui Ion Raţiu nu e a lui Ion Raţiu. E o celebră vorbă (unii zic apocrifă) a lui Voltaire. Dar ce mai contează încă o piesă (minoră…), în oceanul de urechism şi impostură cu care ne-a obişnuit jucăuşul nostru prezidenţiabil.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că disponibilitatea dlui Ponta faţă de cei „care nu sunt de acord cu el” este exemplară. Vadim Tudor, de pildă, se dovedeşte o bună sursă de „venit” electoral şi, deci, un aliat de nădejde, în ciuda „diferenţelor de opinie” exprimate de-a lungul timpului de aprigul „tribun” în termeni, ca să zicem aşa, „radicali”: „Eşti o cârpă…”, „…joci ceardaşul pe mormîntul României”, „vei sfîrşi în Puşcăria Mafioţilor!”. E puţin lucru să fii tratat astfel şi să nu te superi? Sau să treci cu vederea micul poem pe care acelaşi tribun ţi l-a dedicat (ţie şi socrului tău), sub titlul „Mr. Pîrţ şi curva popii”? Mare lucru! Tu, ditamai euroatlanticul, să te împreunezi cu un politician care, în anii `90, se lăuda că a cerut Organizaţiei Naţiunilor Unite să scoată NATO în afara legii? Dacă nici asta nu înseamnă să-ţi dai viaţa pentru cel care nu e de acord cu tine, atunci ce altceva înseamnă?

Dar Dan Diaconescu, cel care te-a făcut „mincinos”, „lacom” şi „ciocoi” şi despre care ai spus că e un escroc, „unul de la spitalul 9”? Nu e la mintea cocoşului că e opţiunea cea mai firească pentru un parteneriat de campanie? Sigur că toate astea nu vorbesc doar despre generozitatea ta democratică, ci şi despre preţul pe care dnii Vadim Tudor şi Dan Diaconescu îl pun pe propriile lor cuvinte şi principii. Bărbaţi dintr-o bucată, care nu se încurcă în „meandrele concretului”.

Din păcate, nici de cealată parte a baricadei nu lipsesc unele elemente de suprarealism. Doamna Monica Macovei, de pildă, declară că îl va susţine pe dl. Iohannis (despre care a spus, totuşi, destule rele pe cîmpul de luptă), cu condiţia ca dînsul să semneze un document de adeziune la programul dînsei! Pe scurt: te ajut, dacă te angajezi să fii „omul meu”. Ce să înţelegem? Că dacă dl. Iohannis nu semnează, dna Macovei îi dă voturile lui Ponta? Sau că îşi lasă votanţii să aleagă pe cine vor (ştiind că asta e tot în avantajul premierului)? Noroc că dl. Iohannis n-a făcut o criză de orgoliu şi a asumat „decalogul” Macovei, cu atît mai uşor cu cît nimic din acel decalog nu lipsea din propriul Domniei Sale program. Rămîne, oricum, un gest de îndrăzneaţă evaluare de sine, să ceri, în numele a cinci procente, ca cel cu treizeci să fie „ascultător”.

Spectaculoasă e şi reacţia dlui Gherasim, de la PMP, care ezită să-şi orienteze alegătorii spre ACL, de vreme ce acelaşi domn Iohannis nu e „deschis la negocieri”. Păi ce să se negocieze? Ce poţi cere în schimbul a 4-5 procente? Credeam că e vorba de principii clare şi de strategii eficiente: sprijinim sau nu pe contracandidatul lui Ponta. Altceva nu e, deocamdată, de negociat.

Cu totul altă anvergură are tandra scrisoare a lui Emil Constantinescu către preşedintele PSD. Dl. Emil Constantinescu pare a se fi maturizat. Cînd era mai tinerel, avea un singur mare duşman: Ion Iliescu. L-am ales, pentru că era speranţa proaspătă, promisiunea unei glorioase victorii a spiritului civic autohton. Acum, la senectute, fostul şef de stat a înţeles, în sfîrşit, că linia politică a lui Iliescu trebuie continuată. Ne va povesti, cu siguranţă, în următoarele sale volume de memorii, cum s-a produs această miraculoasă „metanoia”…(Dacă sensul acestui cuvînt îi scapă, o rugăm pe dna Zoe Petre să i-l explice).

Dar o să fie bine! Peste 45% din români n-au socotit cu cale să meargă la vot. Pe scena politică a anilor viitori, ne vom bucura, din nou, de figuri cunoscute: eternul Meleşcanu, semi-eternul Tăriceanu, micul Titulescu însoţit de competenţele mereu fragede ale unor Dragnea, Şova, Stanoevici, Grapini, Andronescu şi cîte şi mai cîte alte figuri „verificate”, nerăbdătoare să ne facă fericiţi. Economia de vorbe pe care o practică „neamţul” va fi istorie. Ne vom scălda în discursuri torenţiale, glumiţe, fente, lozinci patriotice şi rugăciuni umede. Se va vorbi! Mult! Româneşte! Ortodox! Vom fi, ca întotdeauna, o „punte”, o „turnantă” între cele patru puncte cardinale: între China şi Anglia, între Norvegia şi Iran, între comunism şi capitalism. Ce ne-am putea dori mai mult?

Articol publicat de Adevarul.ro