Capcanele diplomației rusești

Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei intră din nou într-un con de umbră, atenția cancelariilor concentrându-se acum pe războiul dintre Israel și Iran. Practic, 7 octombrie 2023, ziua atacului terorist împotriva Israelului, se întoarce. Rămâne în sarcina istoricilor viitorului să stabilească, după ce analizează mărturiile principalilor actori, dacă și în ce măsură Hamas a schimbat cursul războiului în Europa de Est. Pentru Occident, de felul în care se încheie războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu depinde propria securitate, iar bunăstarea lui este influențată de prețul petrolului.

 Putin, în rol de fixer în Orientul Mijlociu?

 Teza că Putin are de pierdut de pe urma războiului din Orientul Mijlociu, iar victoria Israelului în conflictul cu Iranul va conduce neabătut la înfrângerea Rusiei, în războiul cu Ucraina, n-are niciun fundament. La fel, fluturarea ideii că Ucraina ar putea deveni Israel, în rolul vecinilor arabi ai acesteia evoluând Rusia.

De fapt, Israelul seamănă mai mult cu Rusia, care a apărut – și a rămas până astăzi – un stat cu rosturi militare, exact ce este Israelul. Și ideea că de vreme ce n-a sărit în ajutorul Iranului, Rusia a încălcat acordul de parteneriat strategic, este eronată. Documentul semnat la Kremlin, la începutul acestui an, prevede ca, în cazul unei agresiuni împotriva unuia dintre semnatari, cealaltă țară să nu furnizeze niciun „ajutor” țării agresoare, fără să fie menționată nicio asistență militară. De vreme ce Rusia nu sprijină militar Israelul împotriva Iranului, acesta nu poate invoca încălcarea parteneriatului strategic.

Cel puțin patru sunt câștigurile imediate ale lui Putin de pe urma campaniei Israelului împotriva Iranului. Atenția capitalelor occidentale și a opiniei publice din diverse țări se mută dinspre Ucraina către Israel și Iran. Este un pretext comod pentru ca președintele Donald Trump să blocheze toate ajutoarele militare alocate de fosta Administrație Biden Ucrainei și să respingă orice contract pentru livrări de armament și muniție către aceasta, pe motiv că Israelul nu se poate descurca fără o nouă porție de muniție și tehnică de luptă americană. Al treilea avantaj imediat pentru Putin de pe urma războiului este creșterea prețului barilului de petrol. Peste 30% din încasările la bugetul Rusiei continuă să provină din exportul de petrol, astfel încât pentru Moscova este binevenită orice criză în Orientul Mijlociu, orice tulburare, cât de mică, ce conduce la creșterea prețului. Ultimul, poate cel mai important câștig al lui Putin, este înfățișarea lui ca un posibil mediator în războiul dintre Israel și Iran. Ideea este cel puțin stranie, de vreme ce Rusia s-a poziționat de partea Hamas, imediat după atentatul din 7 octombrie. În plus, Moscova are o lungă și strânsă relație de prietenie cu Teheranul, cu care a colaborat bine în Siria pentru susținerea regimului lui al Assad. La rândul său, Teheranul a ajutat cu drone (foarte eficiente), rachete și muniție armata rusă în războiul de agresiune împotriva Ucrainei. Chiar dacă ideea (năstrușnică, de altfel) medierii lui Putin i-a aparținut liderului de la Kremlin, cel care a prezentat-o public a fost președintele Trump, într-o postare pe propria rețea socială. Potrivit acestuia, Putin este pregătit să medieze, iar Iranul ar fi gata să încheie un acord prin care să garanteze că renunță la armele nucleare. La nici 24 de ore de la bombardamentele israeliene asupra instalațiilor nucleare iraniene, Putin și-a intrat în rolul de mediator, discutând la telefon cu liderii relevanți din regiune. Putin pare să fi reușit o lovitură de imagine.

Să fie Putin unul dintre cei care beneficiază diplomatic de pe urma acestui conflict? Aparent, da. Putin confirmă că este un bun tactician. Însă doar la prima vedere el este un câștigător. La o analiză mai serioasă, distrugerea ambițiilor nucleare ale Iranului (programul atomic este rodul colaborării cu oamenii de știință moscoviți) în urma bombardamentelor israeliene, diminuarea drastică a arsenalului convențional iranian, limitarea influenței Teheranului în Siria, Liban și Fâșia Gaza prin demantelarea milițiilor finanțate, înarmate și antrenate de Iran, retragerea Rusiei din Siria, toate astea mărturisesc despre o înfrângere strategică a axei Moscova-Teheran. Nu miroase a victorie.

 Escaladarea… incompetenței

 Operațiunea SpiderWeb, realizată de SBU, principalul serviciu secret ucrainean, prin care un roi de drone a distrus sau avariat un număr semnificativ de avioane rusești din flota strategică, aflate la mare distanță de frontul din Ucraina, nu a părut să stârnească entuziasmul cancelariilor occidentale, experților și comentatorilor din unele capitale. Principalul reproș care le-a fost adus ucrainenilor a fost acela că, prin atacarea triadei nucleare, ar fi oferit pretextul perfect lui Putin pentru a iniția o lovitură nucleară tactică.

Obsesia cancelariilor occidentale că o oarecare dificultate pe frontul din Ucraina ar putea determina Kremlinul să folosească arsenalul nuclear datează din primele săptămâni ale războiului, mai precis din momentul în care rezistența ucraineană a obligat practic Vestul să ajute cu arme și muniție Kievul. Teama de escaladare a fost scuza folosită de multe state pentru a nu ajuta Ucraina. Nu doar în lunile de la începutul războiului, ci și în anii care au urmat. Iar astăzi este fluturată mai puternic ca niciodată, tocmai de la Washington. În fapt, în cazul atacului asupra flotei aviației strategice, chiar dacă doreau să blocheze orice operațiune a SBU, cancelariile occidentale nu puteau să împiedice atacul. Pentru simplul motiv că tehnica utilizată de SBU este produsă în Ucraina. Vorbim de 117 drone First Person View, care sunt drone mici, de 1-2 kg, cu patru elice, utilizate pentru distanțe mici, de 2-3 km. Afirmațiile unor analiști americani și britanici că atacul SBU a depășit o linie roșie și că va provoca o escaladare periculoasă pleacă de la premisa că distrugerea avioanelor ar fi subminat arsenalul nuclear al Rusiei, ceea ce ar avea un impact de durată asupra strategiei nucleare a Kremlinului. Greu de argumentat o astfel de teză.

 Flota de bombardiere strategice cu rază lungă de acțiune este cea mai mică componentă a triadei nucleare. Doar 586 de focoase nucleare pot fi transportate pe aceste bombardiere, dintr-un total de 2832. Majoritatea ogivelor nucleare sunt montate pe rachetele balistice intercontinentale, lansate din silozuri sau de pe lansatoare mobile, sau sunt lansate de pe submarine. Toată flota aeriană strategică a Rusiei numără 126 de avioane, dintre care 58 de TU 95, 55 din modelul TU 22 M și 13 avioane TU 160. Din acestea, doar 67 de aparate sunt echipate complet și utilizate în misiuni strategice. Dronele ucrainene au lovit aceste aparate, precum și alte două avioane radar A 50 (pe pista de la Ivanovo), și un avion AN 12 de transport (Olenya, regiunea Murmansk). Fără îndoială că pagubele aduse aviației strategice rusești sunt uriașe. Experții cifrează costurile între 7 și 9 miliarde de dolari.

În ce măsură succesul incontestabil al acestui atac ucrainean a subminat capacitatea Rusiei de descurajare nucleară, i-a afectat arsenalul atomic și planificarea operațiunilor strategice pe termen lung?

 Răspunsul este că distrugerea/avarierea chiar a unui număr semnificativ de bombardiere nu afectează capacitatea Rusiei de descurajare nucleară. Și niciun moment, în timpul războiului de agresiune purtat împotriva Ucrainei, Rusia nu a fost amenințată existențial, astfel încât să răspundă prin utilizarea arsenalului nuclear. În primul rând, războiul cu Ucraina nu este un război vital pentru Rusia. Nici măcar o victorie ucraineană n-ar reprezenta o amenințare existențială. În al doilea rând, Putin însuși a refuzat să numească războiul război și a preferat sintagma operațiune militară specială. Or, operațiunile militare, oricât ar fi de speciale, nu ating nivelul existențial pentru a putea intra sub incidența strategiei de apărare. O operațiune militară specială nu se încheie cu o victorie sau o înfrângere. Aceasta și-a atins sau nu obiectivele. O singură persoană va decide asta, președintele Putin.

Amenințare existențială care să ducă la escaladare nu s-a produs nici măcar în toamna 2022, când frontul rusesc părea să se prăbușească, iar rușii fugeau în debandadă din regiunea Harkov.

 În al treilea rând, în cazul operațiunii SpiderWeb nu există argumente care să justifice escaladarea de la operațiune militară specială la atac nuclear. Putin însuși a denumit operațiunea SBU drept „atac terorist”, ceea ce a sugerat dorința Moscovei de a se distanța din prima clipă de perspectiva unui răspuns nuclear.

Rusia are mai mult de câștigat dând semnale că ar putea utiliza arsenalul nuclear, ca să sperie Occidentul, decât să atace Ucraina cu o armă nucleară tactică.

 Arsenalul nuclear tactic nu este în stare de alertă imediată. Singura componentă care poate fi operațională este cea aeriană, adică bombardierele. Dar asta necesită pregătiri care pot fi observate. S-au făcut astfel de operațiuni? Nu. Nici în toamna 2022, când Administrația Biden a spus că Putin a fost foarte aproape de a declanșa un atac nuclear, nici mai târziu.

Rusia este foarte eficientă în a utiliza armele nucleare. Însă la nivel retoric.