Pulsul străzii britanice

Doar două săptămâni au trecut de când un prieten din apropierea orașului York a ve­nit să mă viziteze la Londra. Ajuns la ul­ti­ma stație de metrou, pentru a nu mă de­ranja cu încă un apel, în­treabă trecătorii. Unul îi răs­punde într-o limbă sla­vă, al doilea amesteca cu­vinte din limba engleză cu limba română. Alte per­soa­ne binevoitoare vor să-i fie de folos, în dialecte indiene sau arabe. Până la urmă, m-a sunat și m-a găsit. Sen­timentul pe care l-a avut prietenul meu din afara Lon­drei a fost de adâncă frustrare: e ca­pitala țării mele, dar nu am putut să pri­mesc un răspuns în limba mea. În­cepând cu anul 2010, s-a putut observa o re­tra­gere din ce în ce mai accentuată a popu­lației engleze autohtone spre periferii sau chiar spre zone din afara Londrei. Treptat, fenomenul de retragere în fața valului de imigranți a căpătat amploare.

Valul de imigranți a adus cu sine două mo­tive de îngrijorare: marginalizarea po­pu­lației locale și disponibilitatea străinilor de a presta aceleași servicii la un preț mai mic. Dacă până în 2014 existau anumite restricții pentru țări ca Bulgaria și Ro­mâ­nia, după această dată, libertatea de a lu­cra fără acte speciale în Regat a făcut ca presiunea să crească. Politicienii au știut imediat să exploateze situația. Refugiați vin de peste tot, mai ales din Common­wealth și, mai nou, din Orientul Mijlociu. Dar nimeni nu vorbește despre asta. De­getul este îndreptat doar spre europeni, în special spre est-europeni, care, în afară de polonezi – în jur de 390.000 de imi­granți -, se pierd în valul imens al dife­ri­telor nații și rase venite să găsească un trai mai bun în UK.

Englezul de rând a trăit două etape de frus­trare. Prima etapă a fost aceea că aju­torul de la stat a ajuns să fie mai mic an de an, iar a doua etapă a fost că, dacă nu e bine calificat, nici măcar nu a mai găsit un loc de muncă care să fie plătit măcar cât primește ca ajutor social. A rămas aca­să și a găsit un vinovat: imigrantul eu­ro­pean care i-a luat locul de muncă. Dispus să lucreze mai mult pentru mai puțin.

Tabloul romantic post-Brexit

Indiferent de simpatiile politice când e vor­ba de susținătorii ieșirii Marii Britanii din UE, viitorul este descris într-un re­gis­tru romantic în care „controlul va fi re­câștigat“ de la tehnocrații din Bruxelles. Pentru englezul de vârsta a doua, aflat sub presiunea concurenței puternice a imi­gra­ției, acest mesaj e ca o „muzică divină“: Britania pentru englezi, locuri de muncă pentru englezi, sistem medical doar pen­tru englezi, școli pentru englezi, pensii pen­tru englezi, mai mulți bani pentru cei de-ai casei.

O astfel de perspectivă este motivantă, mai ales când majoritatea destinatarilor me­sajului sunt clienții tabloidelor sau cei care s-au confruntat cu situații în care au concurat pentru un loc de muncă cu un imigrant, adesea, mai pregătit și mai ief­tin. În plus, un trend îngrijorător a în­ce­put să fie resimțit încă din 2012 în legă­tu­ră cu prețul locuințelor și al chiriilor. Un englez tânăr, cu un venit mediu, se află în situația de a nu-și putea permite achi­zi­ționarea unei locuințe din cauza prețului care crește continuu și a lipsei de unități locative din marile centre umane, unde presiunea imigrării este în continuă creștere.

Marea Britanie a resimțit cel mai puțin criza eco­no­mică de după 2009. A apli­cat și mai aplică încă poli­tici de austeritate, dar nu a avut șocul țărilor est-eu­ro­pene sau mediteraneene. A rămas o piață cu o perspectivă pozitivă. Politicile de prevenție, tip austeritate, au cre­at nemulțumiri, mai ales în rândul po­pu­lației autohtone. Dar, cu toate acestea, micile afaceri au continuat să înflorească. În bună măsură ele beneficiază de valul migraționist, iar, în lipsa acestuia, aceste afa­ceri ar fi cel mai mult afectate. Însă probabil șocul principal va fi resimțit în altă parte: marile corporații europene se orientează, în acest moment, spre City-ul londonez, iar Brexit ar însemna relocarea lor. Asta înseamnă sute de mii de locuri de muncă și miliarde de lire sterline pier­du­te. Și, ca un avertisment, dincolo de aver­tizările guvernatorului Băncii Regale, în City toată lumea e în expectativă: nu cum­pără, nu vinde, lira e în scădere li­beră.

După chipul ziarelor și cel al cititorilor

Un factor important în bătălia Brexit-ului sunt tabloidele britanice. Ele sunt par­ti­zane și se aruncă în războaie totale cu „ad­versarii“. Sunt preferatele populației cu o educație sub medie (majoritară), cultivă temerile și susțin „așteptările“ pe care le poate aduce un eventual Brexit. Publi­ca­țiile de nivel mediu sau premium sunt mai precaute, mai seci și mai realiste în ar­gu­mentație, apelează la cifre și prognoze ca­lificate.

Discuțiile au devenit extrem de aprinse, chiar în sânul familiilor. Dar de cele mai multe ori asistăm la un dialog al surzilor. „Discuțiile în legătură cu referendumul au devenit o pierdere de vreme și un mo­tiv de a ne înstrăina. Am ajuns să ne ata­căm personal, în loc să prezentăm ar­gu­mente. Ai văzut ce face fostul primar al Londrei sau ce zice David Cameron? Care e diferența?“, îmi povestește Jack, fiind trist că deja are probleme în casă cu socrul său.

„Am ignorat insultele până la o limită. Dar ce? Se crede mai deștept? Eu lucrez în IT. Încă de anul trecut, dacă nu erau mulți angajați est-europeni plătiți mai slab, firma mea avea intenția de a se mu­ta în Slovacia. Dar cui să spui asta? Unuia care zice că i se cuvine să îi dea statul pentru că nu găsește un loc de mun­că mai bine plătit decât ajutorul lu­nar pe care îl primește?“, mi se con­fe­sează Mick, care e convins că Brexit-ul va fi „toxic pentru Londra, va fi un act de suicid“, citând un titlu dintr-un cotidian, apărut în zilele trecute. „Am probleme cu ai mei. Tatăl meu și mama spun că sunt trădător. Dar ei ce cred? Banii pentru pen­sia lor sunt cei pe care i-au pus ei deo­parte sau cei pe care eu și tu îi plătim din contribuții acum?“ (e o discuție cu repetiție, pentru că prima s-a desfășurat cu ani urmă la București). „Uite, e de be­lea dacă ieșim“ (el e englez pur sânge).

Jo Cox, preț și consecințe

Jo Cox a fost o membră a Parlamentului bri­tanic din partea laburiștilor. Cu o săp­tămână înainte, Cameron și ceilalți lideri ai susținătorilor rămânerii în UE au acuzat Partidul Laburist că nu a demonstrat un angajament suficient de clar pentru ră­mâ­nerea în UE. Apostrofările au avut succes. Piețele au fost imediat umplute de activiști la­buriști care au împărțit fluturași pro-UE. Prea târziu?

Joia trecută, cu o săptămână înainte de vo­tul pentru referendum, după-amiază, Jo Cox, în vârstă de 41 de ani, este ucisă de către un bărbat, care a ținut să-și strige sloganul: „Britain first!“. De fapt, este vorba de un slogan, dar și de titulatura unui partid extremist, cu exact același nu­me: „Britain First“. După eveniment, ambele tabere au decis să suspende cam­pania. Dezbaterile televizate sunt acum deja mult mai „cuminți“, în raport cu me­sajele belicoase de până acum.

Parlamentarii din ambele tabere au realizat brusc cât de vulnerabili sunt în viața și activitatea lor de zi cu zi. Par­la­mentarii din Marea Britanie nu se de­pla­sează cu automobile de serviciu și nici în­tr-un caz cu mașini cu girofar, ca în Ro­mânia, îi poți întâlni pe bicicletă, în me­trou sau în parc.

Numărătoarea finală

Odată cu declarația suspendării campaniei pentru referendum, și mass-media au urmat aceeași linie. Iar impactul asasinării lui Jo Cox este neclar. Nimeni nu se aven­tu­rează să facă pronosticuri. Financial Times identifică (pe 19 iunie) o schimbare ușoară: tabăra Brexit a pierdut 3 procente, tabăra Remain a câștigat un procent, iar indecișii au crescut numeric. De abia zilele următoare pot aduce ceva lămuriri.

Situația votului pe partide rămâne în ma­re aceeași:

Conservatorii: Leave – 47%; Remain – 41%; indeciși 21%;

Laburiști: 29%; 54%; 13%;

Liberali democrați: 30%; 62%; 5%;

UKIP: 92%; 3%; 2%.

Celelate partide au o rată nesemnificativă de reprezentare.