De același autor
„Războiul hibrid” sau „amenințările hibride” sunt expresii foarte folosite în ultima perioadă de lideri politici, jurnaliști și cercetători. Deși din spațiul național-populist se încearcă să se arate că ar fi invenții „globaliste”, conceptele au o istorie deja serioasă și descriu, chiar dacă imperfect, o realitate de necontestat.
Războiul Hibrid
Conceptul de „război hibrid” a fost introdus de fostul ofițer și analist american Frank G. Hoffman în 2007. Scriind dintr-o perspectivă militară, analiza lui Hoffman s-a concentrat pe ceea ce el percepea ca o evoluție a doctrinelor conflictului în direcții pentru care armatele și guvernele occidentale nu erau pregătite.
Problema, afirma el, consta în integrarea operațională și tactică a diferitelor acțiuni, incluzând „capabilități convenționale, tactici și formațiuni neregulate, acte teroriste și dezordine criminală”, pentru care doctrina militară americană nu ar fi fost pregătită.
Deși astăzi termenul este în general înțeles în legătură cu Rusia, prototipul propus de Hoffman a fost Hezbollah, care în 2006 a reușit să pună probleme unei armate net superioare, precum cea israeliană.
Hoffman vede conceptul de război hibrid ca o dezvoltare a mai multor alte concepte legate de evoluția războiului precum „război de generația a patra”, „război compus” (Rusia) sau „război fără limite” (China), toate având în centru ideea estompării distincției dintre război și pace.
Zona Gri
În jurul anilor 2010, strategii militari americani propun conceptul de „zonă gri”, definită drept un spațiu de competiție aflat între pace și război, descris prin acțiuni non-militare (economice, cibernetice, informaționale, politice etc). Deși „războiul hibrid” și „zona gri” sunt similare, ele au și diferențe importante.
Primul termen este ancorat în doctrina militară, încercând să explice cum luptă adversarii; în această viziune, ambiguitatea este un instrument, iar forța cinetică este încă prezentă (Hezbollah în Liban, „omuleții verzi” în Crimeea). Al doilea termen este mai mult despre metode de constrângere aflate sub pragul conflictului direct, iar ambiguitatea se află în centrul strategiei (de exemplu, presiunea Chinei în Marea Chinei de Sud sau strategia Iranului în Orientul Mijlociu).
Amenințări hibride
Deși Hoffman folosește „război hibrid” și „amenințări hibride” cu același sens, evoluțiile ulterioare au dus la diferențierea lor, „amenințările hibride” fiind plasate astăzi undeva între război hibrid și „zona gri”, adică acele acțiuni care urmăresc destabilizarea țintei prin măsuri non-militare, dar care pot escalada în conflict cinetic deschis sau mascat (ex. trupe iregulare sau fără însemne).
Centrul European de Excelență pentru Combaterea Amenințărilor Hibride (Hybrid CoE) susține că, deși există mai multe concepte care încearcă să descrie noile forme de conflict (zona gri, războiul nelimitat, războaiele compuse), „amenințări hibride” este singurul concept centrat pe problema vulnerabilităților sistemice ale sistemelor democratice ca ținte particulare și argumentează clar pentru o cooperare civil-militară.
Țintirea sistemelor democratice este considerată o caracteristică distinctivă semnificativă a amenințărilor hibride și în raportul din 2023 al Centrului de Studii Strategice de la Haga. Raportul subliniază, de asemenea, sincronizarea instrumentelor militare și non-militare, importanța rămânerii sub pragul conflictului și „ambiguitatea strategică”, care fac ca astfel de amenințări să fie dificil de distins de acțiuni izolate sau diplomație.
Acțiunile hibride pot ținti numai democrații, pentru că operează prin exploatarea unor trăsături definitorii, precum pluralitatea politică, libertatea de expresie, de asociere și de călătorie. Astfel de acțiuni nu sunt strict menite să susțină o anumită ideologie, partid sau candidat, cât în special să amplifice polarizarea și să polueze dezbaterea democratică. Sunt astăzi bine cunoscute și documentate operațiunile rusești dinaintea alegerilor din 2016 din SUA, în care fabrica de troli fondată de Prigojin gestiona atât pagini de social media care susțineau activismul Democrat, cât și pe cel Republican (cu cât mai radical cu atât mai bine).
„Doctrina Gerasimov”
Trebuie subliniat faptul că aceste concepte sunt idei occidentale despre modul în care adversarii se comportă în conflict, chiar dacă, după cum am arătat, există concepte similare în China sau Rusia. Interesant este și că pentru Rusia direcția conflictului non-militar este inversată, cu alte cuvinte, analiștii militari ruși pretind că Occidentul folosește aceste noi paradigme ale războiului împotriva intereselor lor.
Un astfel de text a fost articolul din 2013 al lui Valery Gerasimov, șeful Statului Major General al Rusiei. Analiștii occidentali au caracterizat inițial această argumentație ca dovadă a existenței unei strategii ruse de „război neliniar”, care îmbina dezinformarea, forțe proxy și capabilități militare convenționale.
Analizele ulterioare arată însă că articolul lui Gerasimov era unul descriptiv, nu normativ – el exprima o percepție asupra mediului operațional și a ceea ce ar putea însemna războiul viitorului. Nu doar analizele vestice inițiale au fost exagerate, cât și articolul în sine. Mai exact, Gerasimov susținea că a identificat un model al modului în care Occidentul (înțeles atunci a fi în principal SUA) acționează pentru a forța schimbarea de regim în state-țintă.
Modelul ar fi, presupun, construirea unei opoziții politice prin media și ONG-uri, urmată uneori de „revoluții colorate” (ex., Primăvara Arabă, Ucraina) sau de găsirea unui motiv pentru o intervenție militară directă (ex., Serbia 2011), dar cu singurul scop de a instala regimuri favorabile SUA în acele state-țintă. Revenim iată la incapacitatea de a înțelege sau accepta ideea unui ecosistem media independent și a unei societăți civile sănătoase (care nu face parte din diverse jocuri geopolitice), dar și la negarea ideii de revoluție, subsumată și ea unor forțe oculte. (Alinierea „suveraniștilor” români la această teorie este îngrijorătoare.)
Cercetătorii sunt acum în mare parte de acord că nu există propriu-zis o „Doctrină Gerasimov”, iar documentele de Doctrină Militară a Rusiei din 2010, 2014 și 2021 nu conțin nicio referire la cadrul atribuit lui Gerasimov. Cu toate acestea, o diferență semnificativă este că, în abordarea despre măsuri non-militare, Occidentul le percepe ca modalități de a evita războiul, pe când Rusia le consideră ca fiind parte a războiului.
Critici ale conceptelor
Un studiu publicat în 2020 arată că atât „războiul hibrid”, cât și „zona gri” sunt termeni problematici, care distorsionează analiza strategică. Ei argumentează că aceste noțiuni nu reprezintă teorii coerente, ci mai degrabă buzzwords care au migrat din spațiul academic spre cel politic și militar, fără a aduce claritate. Autorii subliniază că istoria oferă numeroase exemple de conflicte „hibride”, de la Revoluția Americană la Vietnam, astfel încât conceptul nu este nici nou, nici revoluționar. Problema reală, spun ei, este că astfel de termeni riscă să confunde pacea cu războiul și să ducă la formularea de strategii pe baze teoretice fragile.
Concluzii
Totuși, alți cercetători arată că volumul, intensitatea, viteza și complexitatea măsurilor, precum și nivelul lor de integrare, depășesc orice exemplu din istorie, iar focalizarea acțiunilor înspre societatea civilă a unei țări, înspre însăși procesul democratic este tot mai evidentă.
Dezbaterea dintre susținătorii și criticii acestor concepte arată cât de dificil este să definim clar ceea ce trăim. Poate că termenii nu sunt perfecți, dar ei reflectă o nevoie: aceea de a găsi un limbaj prin care să înțelegem și să explicăm provocările prezentului – dezinformare, atacuri cibernetice, sabotaj, amplificarea polarizării prin radicalizarea tuturor taberelor. Pentru cetățeanul obișnuit însă, esențial este să înțeleagă că războiul se poate purta și fără să fie declarat, iar liniile dintre pace și conflict devin tot mai greu de distins.
