Lectura, metodă antidezinformare

Am primit recent provocarea de a susține o prezentare despre combaterea dezinformării în cadrul unui eveniment de promovare a lecturii. Analiza subiectului aduce observații interesante, astfel că reiau și restructurez aici discursul ținut.

***

Michael Shermer, editor al Skeptic Magazine, susținea într-o prezentare TED că oamenii sunt animale care caută tipare și spun povești. Am evoluat să avem o minte care încearcă în mod continuu să conecteze informații și evenimente într-un ansamblu coerent, în povești despre lume, despre cei din jur.

Uneori, tiparele găsite sunt reale – umanitatea a descoperit ciclul anotimpurilor, ADN-ul, a dezvoltat tehnologii diverse. Uneori însă, tiparele sunt false erori de interpretare – probabil, nu există fețe în nori, iar tricoul norocos nu decide dacă vom câștiga un meci.

Dacă în urmă cu 20-30 de ani aveam probleme cu lipsa informațiilor, acum suntem la celălalt pol – cantitatea de informație disponibilă este copleșitoare, iar provocarea nu mai este să găsim informație, ci să discernem. Bun față de rău. Corect față de fals. Adevăr față de manipulare.

Aici se găsește fondul multora dintre problemele de azi. Pe asta se bazează dezinformarea și teoriile conspirației, după cunoscuta zicală – „o minciună repetată de suficiente ori devine adevăr”.

 Cum se fabrică o realitate falsă

 Când vorbim despre dezinformare, teorii ale conspirației și manipulare, nu vorbim despre mesaje izolate, ci despre povești care rescriu realitatea. De asta se vorbește în domeniu despre narațiuni (en. naratives). Cuvântul nu este întâmplător, dezinformarea construiește noua realitate prin lansarea de mesaje multiple în timp scurt, venind din mai multe surse și pe mai multe canale.

Să analizăm, pe scurt, un exemplu despre care am mai scris – narațiunea „Ucraina este nazistă”, care a scăzut în intensitate față de anii trecuți, dar rămâne o marotă populară în propaganda prorusă.

Putem începe cu o întrebare simplă: există neonaziști în Ucraina? Probabil că da. Însă știm sigur că există și în SUA, îi vedem uneori ieșind în mod public, lăudându-se cu asta, fluturând steaguri și strigând lozinci neonaziste.

Într-o vizită profesională în Norvegia de acum câțiva ani, mi-a povestit cineva de la o asociație dintr-un oraș de cam 40.000 de locuitori că avuseseră recent o manifestație a unui grup neonazist cu surle și trâmbițe, costume, ridicat de steag nazist.

Dacă în SUA sau Norvegia vedem acțiuni mult mai direct legate de nazism decât în Ucraina, de ce vorbim despre nazismul din Ucraina?

Din cauza dezinformării, care a impus (în mintea unora) această idee, prin repetiție și diversificare. Doar presa online din Rusia a publicat săptămânal peste 2.000 de articole pe subiect timp de câteva luni după februarie 2022 (articolele au continuat și încă există, dar la frecvență mai redusă). Liderii ruși au repetat narațiunea de sute de ori, în conferințe de presă și interviuri. În Occident (inclusiv în România), politicieni sau persoane publice care nu-și mai găsesc relevanța au văzut o cale să revină în atenție prin preluarea acestor mesaje.

Mesajele nu au venit doar de la presă sau politicieni. Un istoric german povestea în 2014, puțin după ce „omuleții verzi” apăruseră în Crimeea, că a fost șocat să participe la o conferință academică în Rusia, unde toți profesorii ruși nu făceau altceva în prezentările lor decât să încerce să lege Ucraina de nazism.

Pentru unii, realitatea s-a transformat, iar narațiunile mai au un efect periculos: chiar dacă nu conving oamenii complet de ceea ce transmit, reușesc de multe ori să creeze confuzie.

În vara lui 2021, după ce vaccinarea împotriva COVID-19 devenise un proces simplu, discutam cu o cunoștință dacă se vaccinase. A zis că nu, iar motivul nu era că ar fi crezut că-i vor crește solzi sau că va deveni controlabilă prin 5G. Pur și simplu era confuză de câte se vorbeau în spațiul public, spunând efectiv că „nu iese fum fără foc”.

Să ne gândim la teoria conspirațională și mișcarea QAnon, foarte populară în SUA, dar și în Germania sau Olanda, deși astăzi în scădere. Convingerea centrală spune că mare parte din elitele lumii, politicieni, actori și chiar papa, ar forma o cabală – un grup secret și bine organizat – care abuzează și face trafic de copii, și nu doar că-i abuzează, ci le bea sângele ca să rămână ei tineri.

Nu e o glumă și nu vorbim de un fenomen marginal, ci de zeci de milioane de oameni care au crezut în diverse versiuni ale teoriei. Unii, de ordinul zecilor de mii, s-au declarat „soldați digitali”, au depus jurăminte copiate din protocolul militar, promițând să lupte împotriva cabalei pe forumuri și pe rețelele sociale. Alții au devenit povești tragice, și-au abandonat prietenii sau familia pentru că nu le împărtășeau convingerea că lumea trebuie salvată.

Pentru ei, realitatea și ficțiunea se împletesc, granițele se estompează. În engleză, se folosește termenul LARP-ing, de la Live Action Role Play, fenomen început normal, benign – oameni care fac reenactment (avem și în România cu daci și romani) sau organizează jocuri inspirate din povești fantastice.

Dar acum fenomenul este mult mai grav, oamenii cred că prin scufundarea în forumuri, canale de telegram și grupuri de Facebook devin speciali, ajung să înțeleagă adevăruri ascunse – și tot mai șocante – despre lumea din jur. Se văd James Bonzi descifrând coduri de comunicare, luptători pentru rezistență care s-au prins că a purta mască este modul în care te prind ei, să te facă să devii un sclav, o oaie fără minte.

Dacă ajungi acolo, drumul înapoi e greu, poate imposibil. Grupurile online îți devin comunitate și se bazează pe tine. Pericolul e mereu iminent, la orice deconectare poți pierde informații importante, unele care ar putea face diferență între supraviețuire și moarte sau înrobire. Narațiunile evoluează continuu, își consumă criticile și devin mai puternice, integrează dovezile contrare în poveste.

• Știți, elitele vor să decimeze populația lumii și să-i înrobească pe cei care rămân.

• Dar nu există niciun fel de dovezi.

• Vedeți deci ce bine lucrează, nu? Au reușit să ascundă toate dovezile.

 Dezinformarea seamănă cu o literatură în care se confundă genurile literare. Ficțiuni care se pretind documentare, basme care pretind că sunt rapoarte de investigații.Există personaje, complot, mister, revelație, iar lumea construită este mai interesantă decât lumea reală. Poți fi un om ca toți alții, care muncește, mănâncă, doarme, se uită la televizor, iese cu prietenii, sau un luptător digital care înțelege secretele lumii și contribuie la salvarea omenirii.

Când ficțiunea devine politică

 Cu adevărat periculos este că aceste ficțiuni nu mai trăiesc doar online, ci au ajuns în spațiul public, în politică, în decizii reale. În SUA, milioane de oameni cred și astăzi că alegerile din 2020 au fost „furate”, deși nu există nicio dovadă, ba chiar există o multitudine de dovezi contrare. În România, influenceri și politicieni cu milioane de urmăritori răspândesc constant teorii despre cipuri, „dictatura sanitară”, despre „UE care ne forțează să mâncăm gândaci și ne fură resursele și copiii”.

Sunt povești care rescriu însăși definiția realității colective. Iar când prea mulți oameni trăiesc în lumi narative diferite, dialogul dispare, democrația devine imposibilă.

 Lectura, ca antidot

 Aici intervine lectura. Cititul e o formă de exercițiu intelectual, dar și moral. Când citim, învățăm să distingem între realitate și reprezentare, între ceea ce e spus și ceea ce e intenționat. Fiecare pagină citită e o lecție de empatie, de analiză, de nuanță.

Într-un roman știm că totul e ficțiune — dar învățăm să recunoaștem cum funcționează o poveste, cum se construiește o voce, un ton, o intenție.

Citind, devenim antrenați să simțim când cineva ne manipulează, când o poveste e prea frumoasă ca să fie adevărată. Paradoxal, ficțiunea literară ne protejează de ficțiunile periculoase ale lumii contemporane. Pentru că ne învață să recunoaștem convențiile poveștii.

Uneori, cărțile ne transmit ceva despre lume, despre oameni. Vorbesc despre valori – despre toleranță, despre curaj, despre libertate. Alteori, vorbesc despre complexitatea vieții, despre frici interioare, anxietate și alte probleme, ajutându-ne să înțelegem că nu suntem singurii care trec prin ceva, rostind gândurile noastre cele mai intime în cuvinte mai potrivite decât am putea să o facem singuri.

Că sunt ficțiune sau nonficțiune, cărțile bune ne ajută să construim o reprezentare a lumii apropiată de realitate, să o înțelegem cu bune și rele, cu bucurii și dezamăgiri, cu realizări și eșecuri. Chiar și când mesajul e dur, în centru rămâne un adevăr. Cum scrie Palahniuk în „Fight Club”, parcă vorbind celor afectați de teoriile conspiraționale: „Nu ești special. Nu ești un fulg de zăpadă frumos și unic. Ești aceeași materie organică în descompunere ca toți ceilalți”.

 Lectura ajută și altfel, la dezvoltarea atenției, într-o lume în care consumăm conținuturi tot mai scurte. Soundbites. Shorts. TikToks. În lumea în care un minut e deja prea mult, cărțile ne învață să avem răbdare, să așteptăm dezvoltarea poveștii, să ne bucurăm de drum, nu doar de destinație.

Lectura ne poate pune în fața altor culturi și altor vremuri. Ne ajută să ne formăm un limbaj complex, ne oferă referințe în care putem să ne ancorăm propriile experiențe, pentru că nimeni nu e o insulă, deși uneori pare astfel.

Trăim o epocă în care totul e poveste. Rețelele ne spun povești, politicienii ne spun povești, influencerii ne spun povești. Iar noi trebuie să învățăm să ne dăm seama cine e autorul și care e genul literar. Cititul ne oferă exact asta: alfabetizarea în povești. Într-o lume dominată de ficțiuni ascunse sub eticheta de „fapt”, cartea e, paradoxal, singurul loc unde ficțiunea e onestă.