De același autor
La finalul lunii iunie, Diana Șoșoacă, eurodeputat și „regina amazoanelor” (V. Nicolae), a mers să-l asigure pe Putin că „românii” nu-i urăsc pe ruși, dar sunt forțați să fie arțăgoși de oculta globală, Ursula și Zelenski.
Episodul a atras critici, dar și laude, în special de la unii care nu sunt deloc putiniști, doar s-au săturat de UE, NATO și, în general, de Occident. „Nu cred că lumea e pro Putin, efectiv lumea s-a săturat de UE și politicile ei aberante”, scrie cineva. Altul e supărat că UE se comportă ca „un frate mai mare care îți dă constant peste ochi”. Un alt comentariu reușea să clarifice: „Nu suntem proruși! Suntem antioccidentali! Antiprogresism dus spre neomarxism!!! Suntem ortodocși”.
Antioccidentalismul nu este o invenție rusească; imaginea Occidentului decadent și ostil „valorilor tradiționale” are o istorie lungă în societățile occidentale. Nici în România fenomenul nu este nou; Dan Alexe scria în 2015 despre întoarcerea de la ideea apartenenței la o comunitate europeană spre obsesia excepționalismului național.
Putin a găsit totuși în antioccidentalism o materie primă excelentă: Occidentul poate fi transformat într-un agresor geopolitic decadent moral și exploatator economic, în contrast cu o Rusie „normală”. Antioccidentalismul contemporan leagă economia, politica, cultura și securitatea într-o poveste prea largă pentru a fi tratată într-un singur text. Îl voi împărți, așadar, în două episoade: aici, despre România „colonizată” economic, politic și cultural de Occident; în următorul, despre ideea că același Occident ne împinge spre război și că salvarea ar fi neutralitatea și „dialogul cu Rusia”.
Metanarațiunea care leagă aceste poziții poate fi formulată astfel: România a fost subordonată unui Occident care ne-a transformat într-o colonie economică, politică și culturală. UE ne sărăcește și ne limitează suveranitatea, NATO ne folosește în propriile războaie, Ucraina ne consumă resursele și ne expune pericolului, iar elitele occidentale încearcă să ne schimbe identitatea și valorile. Soluția ar fi recuperarea suveranității: mai puțin Bruxelles, mai puțin NATO, neutralitate și relații „cu toată lumea”.
Fantezia „coloniei”
Ideea coloniei miroase a propagandă din start: „stăpânul” se schimbă după nevoi. În general e UE, dar pot fi țări individuale, de obicei Germania sau Franța. Până recent erau și SUA vizate, dar au ieșit parțial[1] din schemă de când cu Trump. Mai nou suntem colonia Ucrainei, că ridicolul nu a omorât pe nimeni.
Problemele existente sunt reduse la o explicație simplă: România putea fi „măreață”, dar străinii au jefuit-o. Ca orice teorie conspirațională, fantezia „coloniei” are funcția de a oferi oricărui nemulțumit justificarea propriilor eșecuri. „Românul verde” este urmaș al unor mari oameni, are inteligență și caracter, iar dacă nu are casa sau mașina pe care o visează, asta se întâmplă doar pentru că străinii complotează împotriva lui. În fața marii conspirații nu mai contează nici furtul sistemelor de irigații după ’90, nici șpaga, nici că pe geamul unor mașini oprite la stop zboară câte un muc de țigară.
România a avut privatizări proaste, milioane de români au emigrat, iar integrarea în piața europeană a produs câștigători și perdanți. Dar unele exemple nu se potrivesc. Petrom, simbolul invocat când se spune „ne-au luat petrolul”, a fost privatizat de statul român în 2004, cu trei ani înainte de aderarea la UE. Austriecii, francezii, nemții, UE sunt amestecați în tagma „străinilor”, în timp ce românii care au gestionat totul dispar din discuție.
UE nu e „fratele mai mare”, e un club în care suntem membri. Avem eurodeputați, comisar, reprezentare în consilii. Dacă trimitem acolo oameni care nu știu, nu vor sau nu pot să-și facă treaba, problema nu e colonialismul.
Paradoxal, rezultatele „colonizării” nu arată chiar rău. PIB-ul pe locuitor a crescut de la 44% din media UE la circa 78% după aderare, iar „colonizatorii”, în loc să ne ia banii, au turnat miliarde în infrastructură, agricultură, sănătate etc. Pentru că nu pot contesta cifrele, „suveraniștii” inventează o istorie alternativă în care, fără UE, am fi devenit Elveția: fabricile comuniste ar fi devenit brusc profitabile, statul devenea un bun administrator, iar politicienii, modele de caracter și competență.
Integrarea UE înseamnă și acces la piața comună, dreptul la călătorie, protecție civilă și modernizare instituțională. Aderarea a pus presiune pentru combaterea corupției (deși astăzi asistăm la o restaurație în domeniu), legislație antidiscriminare, schimbarea sistemului de instituționalizare a copiilor și eficientizarea administrației. Am adus din Vest nu doar bani, ci și reguli, de multe ori incomode pentru cei obișnuiți că telefonul potrivit rezolvă orice problemă. Nimic nou: modernizarea secolului al XIX-lea s-a făcut tot prin ancorare în Occident. Elitele l-au adus pe Carol I și au importat instituții și standarde moderne, după lupte grele cu o bună parte a societății. România a recuperat decalaje conectându-se la Occident, nu apărându-se de el prin „noi prin noi înșine”.
Dictatura de la Bruxelles
Colonizarea economică este completată cu cea politică: Bruxelles-ul condus de „birocrați nealeși” dictează măsuri, vocile incomode sunt cenzurate, iar dacă populația votează „greșit”, alegerile sunt anulate.
Șoșoacă acuză UE de „cenzură și dictatură mai rău decât fasciștii”, Lazarus construiește povești despre controlul cetățenilor. După prezidențiale s-a impus tema „loviturii de stat” la ordinul Franței, UE și al altor forțe oculte. Anularea alegerilor poate și trebuie discutată critic, iar CCR este suspectată de jocuri politice de multă vreme, dar jocurile politice locale nu devin automat conspirații europene.
La fel cu „birocrații nealeși”: UE are instituții complicate și poate fi criticată pentru lentoare birocratică, dar Parlamentul este ales direct, Consiliul European îi reunește pe liderii statelor, iar în Consiliul UE votează miniștrii guvernelor. Un român negociază o politică la Bruxelles, participă la vot în Consiliu, eurodeputații votează în Parlament, apoi politicienii pretind că „Bruxelles-ul ne-a impus-o”. E mai ușor să te lupți cu Ursula decât să explici ce ai obținut.
Cenzura este cealaltă piesă importantă. DSA este reinterpretată ignorând protecțiile și amestecând moderarea, reglementarea și responsabilitatea, pentru a crea imaginea unui complot. Mișcarea prostofascistă se fundamentează pe teorii conspiraționale și minciună: fără posibilitatea de a răspândi falsuri, ar rămâne fără idei și susținere.
„Dictatura” nu descrie un regim politic, ci orice regulă pe care vorbitorul n-o agreează și care se transformă în pericol existențial: orașul de 15 minute[2] devine lagăr, digitalizarea – supraveghere, euro digital devine instrument de control. În fond, narațiunea transformă în supunere o alegere de cooperare: renunți voluntar la o parte din suveranitate pentru a câștiga putere colectivă. România nu poate avea simultan piața unică, libera circulație, bugetul comun și forța de negociere a unui bloc continental, dar să decidă singură în toate domeniile. În logica suveranistă, o UE acceptabilă ar oferi toate beneficiile fără costuri sau concesii, adică nu ar putea exista.
Occidentul decadent
Mitul colonizării are și o dimensiune care urmează liniile „războiului cultural”. Orice politică UE ar fi inspirată de „neomarxism” (termen folosit ca „semnificant gol”). Bruxelles-ul vrea cupluri gay, „mama și tata” înlocuite de „părinte 1 și părinte 2”, vrea să renunțăm la tradiții, să mâncăm insecte etc.
Astfel de povești sunt demontate de ceva timp; unele formulare administrative folosesc termeni neutri, dar nu interzice nimeni cuvintele „mamă” și „tată”. Autorizarea unor insecte ca alimente înseamnă că le poate cumpăra cine vrea, nu că Ursula interzice sarmalele.
La capătul mai radical, „neomarxiștii” devin literalmente forțele răului. Șoșoacă spunea direct despre PE: „Marea majoritate a acelor oameni sunt sataniști”. Alegerea Ursulei drept simbol al conspirației anticreștine și antifamilie are și o doză de umor involuntar: vine dintr-o familie creștină conservatoare, are șapte copii și a vorbit deseori despre păstrarea „valorilor tradiționale ale familiei”.
Mai mult, UE trebuie să respecte diversitatea națională și regională, armonizarea legislațiilor în domeniul culturii fiind exclusă, iar „Bruxelles-ul anticreștin” are prostul obicei de a finanța restaurarea multor biserici (ex. Sf. Gheorghe din Roman, Sf. Mihail din Cluj, biserica fortificată din Homorod).
În oglindă, Rusia este prezentată drept apărătoare a creștinismului și „valorilor tradiționale”, cel mai adesea datorită legilor care persecută comunitatea LGBT. Numai că brandul nu reprezintă realitatea. Biserica Rusă a devenit un partener ideologic al Kremlinului, justificând războiul, iar armata „creștinismului” a lovit sute de lăcașuri religioase din Ucraina. În domeniul social, Rusia are o rată a divorțurilor mult peste media UE și probleme semnificative cu violența domestică (rată triplă de femicid față de UE), alcoolismul și promiscuitatea – prin subcultura soderzhanki: amante întreținute de „sponsori”, fenomen atât de normalizat, încât există „școli” care învață tinerele cum să „prindă” un bogătan.
„Valorile tradiționale” descriu mai bine brandul geopolitic al regimului Putin decât realitatea rușilor. Dar nu este nevoie ca brandul să fie complet credibil, doar să ofere muniție retorică, precum scena cu Putin invocând ortodoxismul ca punct comun între Rusia și România.
Nu e nevoie ca publicul să creadă că Rusia este bună, este suficient să creadă că Occidentul este mai rău. Odată acceptată această premisă, pasul următor vine mult mai ușor: de ce să rămânem legați de Vestul care ne sabotează? De ce să finanțăm Ucraina sau să acceptăm riscurile apartenenței la NATO? De aici apar „neutralitatea”, „pacea cu orice preț” și „dialogul cu Rusia”.
Dar despre asta, în episodul următor.
1. Există încă atacuri la SUA ca putere imperialistă, speculații privind înțelegeri ascunse privind sfere le de influență etc., dar înainte de 2025 erau văzute drept cel mai important inamic al suveranismului. 2. Merită repetat că termenul nu se referă la restric ții pentru cetățeni, ci la o serie de recomandări des tinate administrației publice, care ar trebui să aibă în vedere dezvoltarea urbană de așa natură, încât locuitorii să aibă ce au nevoie (piață, școală, spi tal) într-o rază de 15 minute de mers pe jos.
