Războiul cultural

„Dacă te-ai rățoit vreodată la cineva pe social media despre, să zicem, cancel culture sau purtatul măștilor, ești deja soldat în războiul cultural – acele lupte zilnice pentru dominație între valori aflate în conflict”. (Jon Ronson)

Lupta pentru „suflet”

Majoritatea oamenilor înțeleg instantaneu și intuitiv sintagma război cultural: societatea s-a decantat în două tabere cu valori opuse, exprimate simplificat drept conservatori și progresiști. Mulți dintre noi chiar suntem implicați, poate fără să ne gândim la asta.

Jurnalistul britanic Jon Ronson își începe descrierea podcastului „How Things Fell Apart” astfel: „Dacă te-ai rățoit vreodată la cineva pe social media despre, să zicem, cancel culture sau purtatul măștilor, ești deja soldat în războiul cultural – acele lupte zilnice pentru dominație între valori aflate în conflict”.

Apărută în presa din SUA încă din anii ‘20 ca să descrie diferite clivaje precum urban – rural sau american – imigrant, expresia a devenit celebră în 1991, odată cu publicarea cărții „Războaiele culturale: lupta de a defini America” (eng. Culture Wars: The Struggle to Define America), de sociologul James Hunter. În carte sunt evidențiate o serie de reașezări în societatea americană, prinsă între o viziune liberală și secularizată aflată în creștere și una tradițională, ancorată fundamental în convingeri religioase.

Religia și rolul religiei în societatea modernă a fost conflictul care a produs primele teme. America trecea printr-un proces accelerat de secularizare, iar reacția grupurilor conservatoare a fost o reafirmare a valorilor creștine, exprimată în 1992 de Patrick Buchanan (jurnalist, autor și politician conservator) drept o luptă pentru „sufletul țării noastre”.

Avortul, drepturile femeii, relațiile cu persoane de același sex și drepturile LGBT (inclusiv căsătoria și adopția) sunt toate teme derivate din conflictul secular-religios. În timp, temele s-au multiplicat și au fost replicate global (sau cel puțin în lumea occidentală). De multe ori pare că putem prezice poziția cuiva pe un subiect doar uitându-ne la pozițiile din alte discuții. În mod interesant, uneori îi punem pe ceilalți într-o cutiuță sau alta și când nu este cazul, dacă suntem triggered de subiect sau de anumite cuvinte/expresii folosite.

România nu face excepție. Printre primele lupte importante date în social media au fost în timpul crizei migranților din 2015. Mai apoi, atenția a fost concentrată pe comunitatea LGBT, odată cu referendumul din 2018 promovat de Coaliția pentru familie, care propunea modificarea Constituției astfel încât să consfințească (sic!) sacralitatea căsătoriei doar între un bărbat și o femeie. Deși implementat de mai multe organizații din România și având sprijinul Bisericii Ortodoxe, mișcarea a fost importată direct din SUA. De altfel, referendumuri similare au avut loc și în alte state din Europa de Est, precum Croația, Slovenia și Slovacia, dar nu au avut succes decât în Croația.

Educația sexuală a fost altă temă, disputată acut în România prin 2020 și revenită în discuție recent, odată cu legea trecută prin Parlament care reglementează subiectul. Noua lege permite educația sexuală doar de la 14 ani și numai cu acordul părinților, două prevederi considerate contraproductive de mai multe organizații civice. Motivul, devoalat de câteva publicații independente, este presiunea pusă de mai multe organizații și instituții, „actori pe care îi leagă credința că societatea trebuie organizată după regulile moralei creștine”.

Mai nou, totul pare a fi interpretat prin această lentilă ideologică: dacă susții sau nu măsurile de protecție anti-COVID, în ce măsură te preocupă „cenzura” online, dacă speri să învingă Ucraina în războiul cu Rusia sau invers. Totul e prilej de harță online sau măcar de sarcasm la adresa „adversarilor”, taberele se așază tot mai des în aceleași tranșee.

Cât de mult contează?

Până și aici părerile sunt împărțite. Unii consideră că e mai mult hype decât realitate, că oamenii nu sunt atât de implicați pe cât pare uneori din media sau arată că nu sunt teme electorale importante pentru cetățeni, precum replica celebră „it’s the economy, stupid” (ideea că economia este factorul cel mai important în alegeri). Însă o analiză a manifestelor politice din ultimii 50 de ani din 21 de țări arată o tendință ca subiectele culturale să depășească în importanță subiectele economice.

Evoluția social media în ultimii ani este o altă problemă de menționat. Dezbaterea de idei pe Facebook este în mare parte o iluzie, fiind un mediu care permite cu greu subiecte complexe și poziții nuanțate. Teoriile conspiraționale și dezinformarea sunt amplificate mai puternic decât informațiile coerente și corecte, fiind de multe ori susținute nu doar de indivizi și organizații care urmăresc să convingă publicul de poziția lor, ci și de actori care urmăresc doar haosul informațional, care promovează ideea că adevărul este imposibil de aflat. Peste toate astea, majoritatea analizelor arată că social media este favorabilă polarizării și radicalizării.

Cu adevărat îngrijorătoare este însă altă observație, făcută de James Hunter într-un interviu recent – clivajul actual nu mai este limitat la inspirația teologică vs seculară, ci este fundamentat pe o frică existențială: conservatorii văd ideile progresiste ca o amenințare existențială la adresa modului lor de viață, la adresa tuturor lucrurilor pe care le consideră sacre.

Politica pare și ea infuzată de acest conflict fundamental, care nu permite compromisuri, până și ideea de a discuta cu inamicul devine într-un sens o trădare. Taberele au ajuns atât de fixate, încât un articol din Washington Post observa că aproximativ 160 de profesori din SUA și-au pierdut locul de muncă pentru exprimarea unor opinii care nu corespundeau conducerii politice statale, situație care nu este observabilă în anii anteriori.

Din păcate, de aici la violență nu este decât un pas: insurecția din 6 ianuarie este un exemplu, ca și atacul recent din Buffallo, NY, sau altele precum Christchurch (2019) sau Oslo (2011).

Un disclaimer

Tratarea unui astfel de subiect ridică întotdeauna întrebări despre obiectivitatea autorului, întrebări care sunt doar parțial justificate. E important să înțelegem opiniile oamenilor în context și să vedem că sunt considerate mai multe perspective, că există onestitate intelectuală, adică dorința reală de dezbatere. Mai departe însă, nu cred că trebuie să cerem cuiva să fie total obiectiv în opinii, ci să admitem că dezbatem (atât cât se poate pe Facebook) având convingeri și preferințe deja formate.

Eu, de exemplu, cred că globalizarea e deja o realitate, că pandemiile și schimbarea climatică nu stau la granițe. Mă consider centrist pe axa economică și progresist moderat pe plan social: cred că femeile trebuie să poată alege să facă avort, că educația sexuală este esențială în școală, că persoanele LGBT trebuie să se bucure de aceleași drepturi ca restul, că societatea trebuie să fie laică.

Încotro mergem?

Convingerile fundamentale precum cele menționate sunt greu de mișcat de la locul lor. Capcana este însă să credem că aceste teme sunt binare, că variantele sunt alb sau negru, totul sau nimic. Soluția poate fi în detalii, în nuanțe: o societate laică trebuie să permită credincioșilor să trăiască după cum le dictează conștiința, atât timp cât asta nu încalcă drepturile fundamentale ale altora.

Pe de altă parte, ar fi greșit să presupunem că adevărul ar fi la mijloc, asta este o eroare de logică bine cunoscută: dacă spune cineva că este albastru cerul, iar altcineva spune că este galben, nu putem presupune că ar fi verde.

Similar, după cum am arătat într-un articol anterior, social media este dominată de pozițiile conservatoare, iar „populismul de dreapta” este mai captivant și produce mai multă interacțiune (engagement), amplificând polarizarea și radicalizarea discursului public. Cele mai multe teorii conspiraționale care domină spațiul informațional, de la „marea înlocuire” la Qanon, vin tot din această zonă.

Cu alte cuvinte, războiul cultural actual este în mare parte o reacție a conservatorilor față de expansiunea ideilor progresiste, văzute ca un pericol existențial la adresa unui mod de viață (apud James Hunter) și se manifestă prin promovarea unui discurs public care amplifică aceste frici și promite orice pentru a salva „sufletul țării”.

Pe de altă parte, unii progresiști par prea ancorați în politici identitare și ajung să perceapă orice opinie critică a ideilor lor ca pe un atac asupra lor sau comunităților defavorizate (de culoare, LGBT etc.). Este cazul insistențelor de a impune limbajul neutru de gen aici și acum, omițând faptul că schimbările culturale de asemenea anvergură necesită timp. Este cazul „anulării” scriitoarei J.K. Rowling și cazul protestelor față de comediantul Dave Chapelle, datorate opiniilor lor despre identitatea/comunitatea trans. Este cazul discuțiilor despre cele 50, 68 sau 72 de genuri diferite, care nu ating întrebări concrete privind operaționalizarea practică a relațiilor dintre cetățeni. Întrebările despre ce scrie în pașaport, cine te poate percheziționa dacă este cazul sau cum organizăm competițiile sportive trebuie să aibă un răspuns, care nu este întotdeauna simplu de găsit.

În plus, o bună parte dintre soldații din tabăra progresistă sunt și ei superficiali, recurgând de multe ori la o retorică plină de clișee și lozinci, în loc să încerce să înțeleagă complexitățile și nuanțele transformărilor culturale pe care le propun.

Deci, încotro mergem? E simplu de arătat spre gândire critică, atenție la complexități și nuanțe, combaterea dezinformării și a teoriilor conspiraționale. Dar toate astea vor dura, așa că, înainte să fie mai bine, ne putem aștepta să fie mai rău. Din când în când, totuși e bine să-i ascultăm cu adevărat pe ceilalți. Chiar dacă nu pare că putem fi de acord, măcar să înțelegem ce vor și de ce.