Nu aveți voie să greșiți!

Victoria în alegeri a dlui Nicușor Dan a fost posibilă nu pentru că omul Nicușor Dan e cu totul altceva decât George Simion, ci pentru că fostul primar al Bucureștilor a venit cu promisiunea unui alt fel de a face politică. Căci vechiul fel – setat în anii ’90 – de-a face politică a fost întrupat în ultimii ani până la caricatură de tripleta Iohannis – Ciolacu – Ciucă. Pentru cei trei, elecțiunea (sau numirea) era de drept divin și le crea un statut aparte, distinct de cel al muritorilor de rând. Statutul acesta se decanta în privilegii, menite a marca clar distanța dintre ei și ceilalți. În virtutea acestora, s-au înconjurat de curți de sicofanți, care i-au flatat grotesc – pe unul imaginându-l șef la NATO, pe ceilalți doi președinți –, în timp ce profitau cu nerușinare de beneficiile dispensate de „aleșii” destinului. Sub ei s-a dezvoltat pegra privilegiilor, a „bunurilor dobândite”, a funcțiilor, a „drepturilor speciale” etc. Pe scurt, un stat patrimonial, proprietate a câtorva sute de persoane (de la vârful partidelor și a instituțiilor militarizate), care delegă administrarea lui unei armate de vechili ce trăiesc – brutal – pe spinarea celor pe care-i păstoresc. Și, așa, ne-am pomenit, în loc de societatea concurenței, cu un fel de ierarhie a ordinelor întru totul medievală: în vârf, câțiva oameni ce hotărăsc totul; sub ei, mulțimea vechililor de la centru și din teritoriu; mai jos, oamenii de afaceri ce plătesc „taxe de protecție” și, la bază, masa sub-oamenilor conduși cu răsteli și amenințări. Că a vrut, că n-a vrut, c-a știut sau că n-a știut (și acest din urmă caz e clauză agravantă), acesta e statul pe care l-a lăsat în urma lui Klaus Iohannis.

 În ceea ce-i privește funcționarea, mecanismul mergea destul de ușor: împrumuturi externe (avem o datorie de aproape 200 de miliarde de dolari), taxe și impozite înăuntru (colectate selectiv, mai mult de la cei mici, mai puțin de la „băieții deștepți”) și majorarea prețului produselor alimentare. Practic, guvernarea era pe pilot automat. Fondurile obținute se împărțeau, generos, între membrii „primului cerc”. Puținul care s-a făcut în ultimii 20 de ani a avut, în bună măsură, la bază fondurile europene, a căror folosire a fost ceva mai strictă, datorită regulamentelor de la Bruxelles. Dar, tocmai de aceea, nici n-am ținut cu adevărat să le „absorbim” așa cum am fi putut: dacă nu ne lasă să facem ce vrem cu acești bani, atunci nu folosesc la mare lucru. Cu adevărat utili erau dacă-i dădeam pe „comitete” și „comisii”, pe „studii de ante și prefezabilitate”, pe „simpozioane”, „colocvii” și „volume de studii”, pe „prime” și „indemnizații de conducere”. „Așa e obiceiul la noi.” Cât privește drumurile, podurile, amenajările urbane și rurale, energiile regenerabile, micile întreprinderi, și ce-o mai fi, pot să mai aștepte. În fapt, nu s-au realizat decât acele lucruri în care au putut fi incluși vechili ai decidenților, cu misiunea de a „smântâni” proiectele respective, în contul aprobărilor și al avizelor pe care le intermediau.

 Firește, în vremea campaniilor electorale era ca la carnaval; descopeream „lumea pe dos”: viitorul era exact opusul prezentului – lumină, bucurie, prosperitate. Și, ca să avem un „aldămaș” al unei asemenea fericiri, promisiunile veneau la pachet cu câteva majorări de salarii și – mai ales – de pensii (pensionarii fiind un electorat disciplinat), ceva vouchere și niște alocații în plus. Apoi, după alegeri, ne întorceam – vreme de patru ani – în „criză”. Scandal după scandal, vinovați și victimizări, dar mereu aceiași oameni „la butoane”, aceleași fețe, aceleași grimase, aceleași ticuri și aceleași replici. Evident că toată această repetiție sfârșește (destul de repede) într-o plictiseală generală, dar – grație mediei – lucrurile sunt menținute la cald și agrementate cu circul cotidian (al faptelor din realitate și al lumii în studiouri) dau coloratura lumii noastre. Dincolo de toate acestea e, în societate, un sentiment de disperare datorat faptului că limitele dintre stările sociale tind să se rigidizeze și oamenii realizează – tot mai acut – că, practic, șansele lor sunt tot mai blocate.

Viața, la modul general, se degradează mereu. Cu ocazia acestui ciclu electoral, am avut prilejul de-a vedea agresivitatea oamenilor, deopotrivă în media și în spațiul public. Agresivitatea aceasta e endemică în lumea noastră, căci oamenii sunt animați de o frică ce-și are originea în sentimentul oamenilor de frică. Frica îi face pe oameni să aibă sentimentul de a fi, mereu, agresați. În acest context, viața se reduce la nevoia de-a răspunde unei panici pe care totul pare a o alimenta. Iar panica aceasta se naște dintr-un fel de luciditate paroxistică (ce invocă, mereu, faptele), al cărei orizont este, întotdeauna, mai răul. Ca atare, ei caută „să se asigure”, adică să pună mâna pe orice, în așteptarea momentului în care va veni răul așteptat (și invocat). Asta face ca societatea, în ansamblul ei, să fie, o dată, foarte atomizată și, în al doilea rând, una de pradă. Oamenii îi urăsc pe cei care au apucat ceva nu pentru că au furat, ci pentru că n-au reușit ei să prindă ceva. De unde nu doar fărâmițarea societății (până la nivel de familie), ci și o continuă degradare morală. Poate oamenii o percep, poate nu, cert e că o compensează cu o religiozitate ostentativă, ritualică și pietistă, care se generalizează în dauna credinței autentice. Radicalizările au prins pe aceste nisipuri mișcătoare, animate de furtunile istoriei.

 Aceasta e situația în care am ales un nou președinte și, în curând, un nou guvern. Misiunea lor e cu totul de neinvidiat, căci toți așteaptă de la ei altceva, dar nimeni nu e dispus să-și asume un alt mod de a fi. În definitiv, politica, așa cum o știm la noi, a fost foarte înțelegătoare cu slăbiciunile indivizilor. Faci ceva, bine; nu faci, iarăși bine; ai pus mâna pe ceva – „principiul bunului dobândit”, n-ai pus – nu te lăsăm să mori de foame. Cum se spunea adesea, cei de sus „fură, dar dau și la oameni”. Principial, cu toții suntem de acord că acest mod de-a proceda nu e cel bun și – pe termen mediu și lung – creează sărăcie. Dar, pe de altă parte, ideea că nu ni se mai „dă” nimic nu ne place. Or, noul guvern se va lovi de o situație destul de clasică în viața noastră socială: pe de o parte, scadențele economice (ce nu pot fi acoperite decât cu economii drastice), pe de alta, ieșitul în stradă a diverse „categorii socioprofesionale” care – fiecare – vor cere ceva. Ne-am obișnuit cu acest gen de politică, în care totul începe cu declarații sforăitoare și, imediat ce oamenii se lovesc de realitate, se dezumflă și lasă lucrurile „să meargă ca înainte”. Numai că, acum, problema e aceea că au mers prea mult astfel și am ajuns la o limită.

Sigur, se spune mereu că acum o ducem mai bine ca niciodată în istoria noastră. Și, într-un fel, așa e. Trăim – la nivelul mediu al societății – o prosperitate la care strămoșii noștri nici măcar n-au visat. Dar aceasta se datorează, în bună măsură, modernității, care ne-a integrat și pe noi, apartenenței la Uniunea Europeană, grație căreia am putut adăuga banilor noștri și fondurile primite din afară, umbrelei NATO, care a făcut ca toate cheltuielile noastre militare să fie simbolice și – nu în ultimul rând – faimoasa mondializare, grație căreia produsele ieftine realizate peste tot (dar mai ales în China) au inundat lumea. Numai că prosperitatea aceasta nu se bazează atât pe realizările noastre interne, cât pe o seamă de factori conjuncturali care – cu toții – pot fi reversibili. Ca atare, bunăstarea pe care o invocăm e destul de instabilă (și această instabilitate alimentează panica ce duce la nevoia de „asigurare”). Cum putem face de așa manieră încât să devenim, noi, producători de prosperitate și să nu ne mai temem că „bătaia din aripi a nu-știu-cărui-fluture” ne lasă la fel de săraci cum am fost? Cum ne putem întoarce cu fața spre viitor rezolvându-ne (măcar o parte din) problemele trecutului?

 Cum putem construi acel mediu de încredere fără de care nu e cu putință nicio viață socială adevărată și nici afaceri demne de acest nume? Cum putem depăși clivajele, nenumărate, care nu doar fragmentează lumea noastră, ci ne traversează viețile: cel dintre majoritari și minoritari, dintre rural și urban, dintre educația onestă și cea precară, dintre joburile bine plătite și cele derizorii, dintre funcționari și beneficiari, dintre estul și vestul țării și câte și mai câte? Cum ne putem deschide unii către alții sub semnul unei făptuiri comune? Cum putem face ceva aici, ceva care să ne țină locului și nu să ne-mpingă în depărtări? Toate acestea (și altele) nu mai sunt întrebări abstracte, teme de seminare și colocvii „cu participare internațională”, ci probleme – cât se poate de concrete – la care se gândește orice cetățean al acestei țări atunci când își termină munca și se debranșează de la device-uri. Și cineva trebuie să le răspundă. Oamenii politici sunt chemați să ne dea, tuturor, o direcție și s-o-ntărească prin exemplul lor.