Am câștigat timp. Ce să (nu) facem acum?

Cauzele sunt multiple, iar soluțiile sunt dificile – educația durează și produce efecte pe termen lung, presa are problemele sale, problemele economice pun gaz pe foc ș.a.m.d. Pe termen scurt, soluția de avarie ține de a interveni în ecosistemul media care construiește și promovează realitatea falsă în care trăiesc acești concetățeni.

Pe de altă parte, o întrebare la fel de bună este ce să facem și mai ales ce să nu facem noi?

 Să ne tolerăm mai bine diferențele

 Una dintre observațiile interesante din jurul acestor alegeri este că diferențele între conservatorii autentici^[1] și progresiști au fost estompate, lăsând loc altor distincții, cum ar fi „proeuropeni” versus „antieuropeni”^[2] sau „reformiști” – care vor schimbări graduale cu păstrarea unei viziuni occidentale, versus „radicali” – care cred că este necesară o schimbare bruscă și totală, chiar dacă vine la pachet cu riscuri semnificative.

A fost o surpriză plăcută, pentru mine, ca în fața pericolului extremismului să mă regăsesc în aceeași tabără cu oameni precum Adrian Papahagi, pe care îl cunosc de ceva timp și de care mă despart o mulțime de poziții, dar nu și opțiunea privind viitorul european al României.

Trebuie să recunosc faptul că l-am criticat în repetate rânduri, uneori l-am ironizat, la fel cum a făcut și el cu diverși oameni având opțiuni ideologice diferite. Dl Papahagi este doar un exemplu, sunt multe situații în care m-am poziționat împotriva unor viziuni conservatoare: sunt un susținător al educației sexuale, al drepturilor LGBTQ, al separației Bisericii de Stat etc.

Toate aceste subiecte rămân extrem de importante, deci nu sugerez aici abandonarea lor. Pozițiile pe care mi le-am format în timp, pe care le consider „moderat progresiste” au suficiente argumente în spate. Educația sexuală nu este despre a sexualiza copiii, ci mai degrabă invers, de a-i pregăti să facă față unei lumi unde abuzurile sunt mult prea frecvente. Homosexualitatea nu este un stil de viață deviant, ci o expresie normală a sexualității umane, deci oamenii care sunt astfel trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca și ceilalți. Religia ar trebui să țină de viața privată a oamenilor, iar libertatea de conștiință înseamnă și dreptul de a avea altă religie față de majoritate sau de a nu avea nicio religie. (Pe de altă parte, moderația mă împinge să nu văd cu ochi buni unele tendințe progresiste, am mai scris despre asta în articolul Problemele progresismului.)

Ce cred însă că trebuie să facem este să nuanțăm și să temperăm aceste conversații, să ne propunem un armistițiu, dacă se poate spune așa. După cum am mai scris cu alte ocazii, ideologia populismului radical se rezumă la conspiraționism – ideea că tot ceea ce se întâmplă este parte a unor comploturi globaliste care urmăresc să decimeze populația și să înrobească supraviețuitorii într-un soi de feudalism reinventat. Asta face imposibil dialogul cu cei care au ajuns să îmbrățișeze astfel de poziții: orice le spui este imediat interpretat ca încă o dovadă a comploturilor ce se desfășoară constant în jurul nostru.

Pe de altă parte, între progresiștii și conservatorii care au rămas ancorați în realitatea obiectivă pot exista dezbateri reale, conversații prin care să găsim o cale acceptabilă pentru toți, un ritm al schimbărilor care să nu fie înfricoșător. Pe de altă parte, conservatorii ar trebui să se țină deoparte de tentația vreunui nou „referendum pentru familie” sau de alte planuri radicale pe teme socio-culturale.

Ar fi ideal ca România să fie mai deschisă la o modernitate cu adevărat europeană, să vedem evoluții pozitive, pe teme precum cele menționate mai sus, însă realitatea este cea pe care o vedem – aproape jumătate resping apriori orice vine din Vest, pe motive complet falsificate, iar în partea cealaltă perspectiva conservatoare rămâne totuși dominantă.

 Să nu ne mai pricepem la toate mai bine ca toți ceilalți

 O altă meteahnă păguboasă a multora dintre noi este să pretindem că ne pricepem la toate, de la politică la strategii militare, de la economie la medicină.

Sigur, e bine să avem opinii, să le susținem argumentat, să participăm la conversația publică, dar puțină modestie intelectuală nu strică. Cu atât mai mult în perioada următoare ar fi utilă o abordare mai relaxată, mai dubitativă, mai deschisă la posibilitatea ca, oricâte argumente avem, poate totuși nu avem complet dreptate.

Exact un contraexemplu au fost atacurile față de Radu Burnete, numit recent consilier al președintelui, încă înainte ca acesta să se apuce de treabă sau măcar să-și prezinte ideile. Cătălin Tolontan s-a arătat sceptic față de această numire, în principal pentru că Burnete nu ar avea experiență în gestiunea bugetelor publice, o premisă pe care o consider eronată – este mai important să ai pe cineva care înțelege complexitatea lumii în care trăim și are experiența activității în organizații private majore. 

Am avut ocazia să-l cunosc pe Burnete în câteva împrejurări și mi-a făcut mereu impresia unui om echilibrat, bine documentat și argumentat în discurs. Dar chiar și dacă nu îl cunoșteam, mi-aș fi luat puțin timp să citesc ce scrie, să ascult ce zice, să urmăresc ce face, abia apoi să critic unde și dacă este cazul.

 Să nu cerem marea cu sarea

 Este poate evident, dar merită menționat – nu se pot rezolva toate problemele deodată, iar unele nu țin de președinte, ci de parlament, primării sau consilii județene, unde politicienii au rămas în mare parte din ceea ce numim în general „sistem”.

Echilibrarea speranțelor pe care ni le-am pus în noul președinte cu realitatea faptului că el este doar o mică parte dintr-un sistem complex, pe care îl poate influența însă în mod limitat, va fi dificilă. Cred că o anumită doză de management al așteptărilor va fi un exercițiu pe care ar trebui să-l reluăm periodic.

Asta include și înțelegerea faptului că este important să stabilim o serie de priorități, deși este perfect adevărat că sunt multe zone unde pare că „arde” (e necesară o intervenție rapidă). Un contraexemplu a apărut chiar rapid, după ce mai mulți au criticat faptul că un text de mulțumire postat de Nicușor Dan a fost editat pentru a elimina mențiunea la minoritățile sexuale. Pe fond, critica e justificată, însă strategic este o greșeală, nu face decât să ne readucă în situația conflictului pe teme socio-culturale, exact ceea ce spuneam în prima parte că ar trebui evitat.

Președintele a insistat că prioritățile sale sunt stabilizarea situației economice, repornirea luptei anticorupție și întărirea poziției României în plan geopolitic. Oricât de mult aș susține necesitatea parteneriatului civil sau limitarea influenței bisericii, aceste teme vor trebui să rămână secundare până progresăm în domeniile prioritare, altfel „tabăra europeană” se va sparge în bisericuțe și ne vom trezi peste patru ani cu puterea concentrată în mâinile populiștilor radicali.

 Să continuăm lupta cu dezinformarea

 În acest domeniu, primul pas este să nu ne lăsăm pradă scenaritei și speculației. În campania care tocmai s-a încheiat am văzut prea mulți din „tabăra noastră” sugerând înțelegeri cu „sistemul” unde nu este cazul. Toți putem aluneca uneori pe panta dezinformării, mai ales dacă ni se oferă explicații care ne convin. Totuși, Trump nu și-a înscenat tentativa de asasinat, serviciile nu sunt omnipotente și omniprezente etc.

Pe de altă parte, lupta cu dezinformarea nu trebuie să încetinească, ci să accelereze. O mare parte din această luptă va trebui să fie prin instituții și măsuri legale, ceea ce va readuce în prim-plan discuția despre cenzură. Presa a scris recent că Nicușor Dan ar fi în principiu de acord cu interzicerea unor site-uri legate de propaganda rusă, pe modelul aplicat în Moldova. Asta deja a activat zona pseudomedia^[3], de unde au început să curgă acuzațiile de dictatură.

În discuția despre libertatea de exprimare trebuie să ne amintim că suntem în realitate într-un război informațional, ceea ce implică faptul că în „piața media” există actori ce nu operează corect. Libertatea „absolută” nu poate exista în realitate, câtă vreme vedem investiții semnificative într-o infrastructură complexă menită să manipuleze populația, nu să informeze sau să ofere opinii sincere.

Paradoxul toleranței spune că intoleranții profită de faptul că o societate tolerantă le dă spațiu de manevră ca să ajungă să manipuleze suficienți oameni spre a fi de partea lor, întorcând în final societatea spre intoleranță. Similar, agenții dezinformării încearcă să profite de libertatea de exprimare pentru a se asigura că pot să-și păstreze influența manipulatoare. Deja vedem influenceri cu milioane de urmăritori cum se plâng constant de „cenzură”, tema este în sine o narațiune a dezinformării.

În fața acesteia trebuie să ne păstrăm claritatea – nu există „toți sunt la fel” nici în politică, nici în media, iar cei care nu respectă minime reguli pot și trebuie să fie opriți, până nu e prea târziu.