O afecțiune cronică în episoade acute

Se scrie și se discută mult despre dezinformare, război informațional, război hibrid. Cei care folosesc fenomenul pentru câștig financiar sau politic țipă din toți bojocii să blocheze orice măsură înainte să se nască. Alții, bine intenționați, despică toate firele în patru văzând pericolul cenzurii după fiecare colț, ca drobul de sare din poveste. La celălalt pol, unii ar vrea să interzică orice nu le place pe moment. Inclusiv câțiva „absolutiști ai libertății de exprimare” se arată uneori jubilând la astfel de idei.

Subiectul măsurilor este polarizant, beneficiile politice sunt neclare (efectele pozitive ar dura să fie resimțite), iar costurile sunt evidente. Nu este de mirare deci că apetitul pentru așa ceva este foarte scăzut în leadershipul politic românesc. Că tot s-a arătat dl președinte preocupat de starea vaccinării, să amintim că așa a fost îngropată în 2017 legea vaccinării obligatorii, pe motiv de evitare a scandalului.

 Afecțiunea

Dezinformarea este un fenomen complex, cu forme diverse și implicații profunde asupra societății. Literatura de specialitate utilizează, de altfel, alți termeni, precum „information disorder”, „cognitive hacking”, informație manipulată, „amenințări hibride”, „război informațional” etc. Fenomenul nu este deci limitat la fake news, iar pentru publicul general aș vedea termenul de „manipulare” mai coerent și mai ușor de înțeles.

Fenomenul cu care ne confruntăm în principal nu mai este limitat la calitatea informației, ci a evoluat spre nivelul psihosocial. Suntem deja în situația în care este afectată fundamental gândirea oamenilor, procesul lor decizional.

De asta auzim uneori că avem o problemă de „cerere” pentru dezinformare, adică sunt tot mai mulți oameni care preferă și caută în mod activ explicațiile „alternative”, teoriile conspiraționale sau propaganda. De asta am ajuns în situația să avem mii de oameni care găsesc perfect normal că Georgescu a cerut ajutorul unor persoane dubioase doar ca să nu-l primească, adică să păcălească sistemul că nu are bani să candideze, între timp planificând oricum să candideze fără vreun sfanț.

Trebuie insistat pe acest punct până îl acceptăm cu toții, cetățeni sau politicieni: nu suntem în faza incipientă a fenomenului, ci într-o fază avansată. Propunând o analogie în care societatea e corpul uman, nu suntem în situația în care abia am fost expuși la un virus și ne tratăm cu ceaiuri până își face treaba sistemul imunitar. Mai degrabă suntem în situația în care avem deja febră peste 40 de grade, iar sistemul imunitar nu reacționează deloc, pentru că e un virus nou și nu ne-am vaccinat. Altfel spus, infecția s-a extins și avem nevoie de un tratament sistematic și serios.

 Tratamentul

 Extinzând analogia anterioară, este important să facem o corecție. Afecțiunea de care suferă societatea nu este doar o infecție, ci o boală cronică în episoade acute. Adică există un substrat problematic și predispus la inflamare (oamenii care produc, amplifică și consumă manipulare), care generează din când în când episoade dureroase și periculoase (ca episodul Georgescu).

Ca într-o problemă medicală, tratamentul trebuie să urmărească ambele componente. Pentru cea cronică este necesar un tratament pe termen lung, care să susțină capacitatea organismului de a se apăra singur (reziliența societală). Pentru faza acută trebuie un tratament cu acțiune rapidă și puternică, să nu ne prăbușim.

Am mai scris despre aceste subiecte, dar merită subliniată această distincție, în special pentru că, în fața minorității vocale de care aminteam în introducere, mulți comentatori din spațiul public și mulți lideri politici sunt mai degrabă în căutare de compromisuri prin care să putem pretinde că facem ceva, fără să zgâlțâim prea tare barca.

Soluția „educației” este un exemplu. Ca să nu trebuiască luate măsuri ce ar putea să provoace scandal, cel mai simplu este să aruncăm problema în curtea școlii. În realitate, să combatem manipularea prin educație e mai complicat decât pare.

Să includem ore de educație media este util, dar nu suficient, iar efortul este ridicat – trebuie găsit loc în orar, care pare deja oricum foarte aglomerat; trebuie pregătiți suficienți profesori, încât să avem calitate și în sate, nu doar în București. Studiile arată că ar fi mai util să includem elemente de educație media și gândire critică în alte discipline, dar trebuie făcut asta în toate școlile din țară. Să nu uităm de rezistența la schimbare din interiorul sistemului, de presiunea sub care se găsesc profesorii (inclusiv cei dedicați), dar și de faptul că sunt o mulțime de profesori (nici nu știm exact câți!) care mai degrabă fac parte din problemă, adică răspândesc manipulare și teorii ale conspirației.

Peste toate astea, ca să fie soluție la fenomenul manipulării, educația trebuie extinsă la adulți, în special la funcționarii publici sau „bugetari”, în general. Aici ne lovim de altă problemă, faptul că multe dintre cursurile pentru adulți sunt „de formă”, vizând mai degrabă obținerea unei diplome, accesarea unor fonduri europene sau îndeplinirea unor obligații birocratice decât formarea unor competențe sau abilități.

Scriu toate acestea nu pentru că educația nu ar fi parte din soluția necesară, ci pentru că trebuie să înțelegem că nu este în niciun caz o soluție completă, simplu de implementat și care să producă efecte rapid.

Soluția uneltelor tehnologice, cu sau fără AI, este un alt fals tratament-minune. Nu ne putem delega problemele unui sistem electronic, indiferent cât de complex ar fi. Avem într-adevăr nevoie de sisteme pentru detectare automată și avertizare timpurie a operațiunilor de manipulare, pentru clasificarea sau predicția narațiunilor false, pentru analiza rețelelor din spate. Însă standardul actual în domeniu vorbește despre „human in the loop”, unde sistemele electronice funcționează ca sprijin pentru experți umani, nu ca înlocuitoare. În lipsa unei structuri organizate în care să opereze acești experți (care există și în România), nu avem unde să folosim uneltele, oricât de bune ar fi. Ideea că rezolvăm ceva dacă dăm (sau vindem, sic!) astfel de unelte instituțiilor statului – așa cum arată ele acum – este în cel mai bun caz o naivitate, dacă nu o încercare de spoliere a bugetului.

Comunicarea guvernamentală este un alt domeniu unde este nevoie de măsuri, dar nici astea nu pot fi o soluție magică. E drept, trebuie crescut nivelul comunicării tuturor instituțiilor din toată țara; în prezent sunt prea multe exemple de probleme, în special în jurul comunicării pe social media, cum ar fi episodul „Jandarmeria Constanța versus cetățeni”*. La fel, trebuie crescută capacitatea de coordonare între instituții.

Cele mai performante campanii de comunicare vor avea însă efect limitat, dacă fondul nu este sănătos. Autoritățile trebuie să furnizeze servicii de calitate, să rezolve conflictele juridice mai repede, să simtă cetățenii că statul lucrează pentru ei etc. Această idee nu e deloc nouă, dar poate fi mai puțin evident că este direct legată de fenomenul manipulării.

Cu alte cuvinte, toate soluțiile de care auzim repetat, educație, tehnologie, comunicare, la care putem adăuga susținerea societății civile și a presei independente, precum și cooperarea internațională, sunt doar părți din tratamentul părții cronice. În toate aceste componente trebuie lucrat în același timp, continuu și sistematic, pe termen lung.

Pentru episoadele acute, tratamentul trebuie să fie rapid și eficace. Există, după mine, două măsuri ce pot fi implementate relativ repede și care să aibă efect semnificativ asupra simptomelor mai grave: perturbarea rețelei manipulării și producerea directă de conținut de calitate.

Continuând analogia, prima măsură vizează să limiteze extinderea infecției prin ruperea legăturilor dintre celulele problematice. Specific, avem nevoie de o analiză serioasă a rețelei dezinformării și închiderea nodurilor principale. Atât cât se poate vedea dinainte, există deja cadru legal pentru asta, nu trebuie modificări. Problema de fond rămâne una cronică, dar limitarea capacității de a răspândi manipulare ne poate feri de episoadele acute sau măcar le poate scădea nivelul de periculozitate.

A doua măsură urmărește calmarea unora dintre celulele care răspândesc pasiv infecția, că nu știu sau nu au altceva la îndemână. Concret, avem nevoie ca ministerele să comunice activ pe subiecte relevante pentru rețeaua manipulării: sănătate (inclusiv Covid), Uniunea Europeană (fără să ne limităm la fonduri), armată și războiul din Ucraina. Cu cât spațiul informațional este mai saturat cu informații corecte prezentate atractiv, cu atât scad șansele ca cetățenii pasivi, dar atrași de „realitatea alternativă” să mai consume și să mai amplifice manipulări.

 Viziune și voință politică

 Sinteza de mai sus este susținută de date din România, rapoarte ale unor instituții internaționale și studii academice. Există multe modele testate la nivel internațional, avem și expertiză locală, iar costurile asociate nu ar trebui să fie greu de suportat, chiar și în perioadă de criză.

Ne lipsesc însă, se pare, viziunea și voința politică. Viziunea, pentru că încă sunt voci la nivel înalt care nu apreciază problema la dimensiunea ei reală sau cred că polarizarea și tensiunea socială vor scădea de la sine. Voința, pentru că nivelul la care trebuie să se intervină, atât pe termen scurt, cât și lung, implică zeci de instituții cu reflexe instituționale sedimentate, opoziție politică semnificativă și o rețea majoră de manipulare care se va activa rapid, cu toată ferocitatea de care este capabilă, la primul semnal că se începe un tratament.