ONG-urile lui Soros

Deși prin societate civilă înțelegem ONG-uri (asociații și fundații), sindicate, organizații profesionale și diverse grupuri informale, atacurile se concentrează pe ONG-uri, în special pe cele „globaliste”. Titlul articolului este de altfel preluat dintr-un comentariu pe care l-am primit la o postare despre aceste atacuri la adresa societății civile: „Societatea civilă fiind ONG-urile lui Soros, nu?”.

Ideea „sorosiștilor” plătiți să încurce voința poporului nu este nouă. Soros a fost contestat din anii ‘90, de exemplu de către Vadim Tudor. Teoria conspirațională din jurul lui a fost creată în 2013, de consultanții politici ai premierului maghiar Viktor Orbán.

În România, în 2016 am auzit pentru prima dată întrebarea retorică „voi sunteți d-ăștia, sorosiști?”. Contextul era legat de partidul M10, cu care am colaborat în scurta sa existență, dar și de înființarea USR. În 2017 am aflat că Soros plătește oameni și căței să protesteze față de guvern.

Campania recentă are câteva caracteristici particulare, determinate de creșterea curentului „suveranist”, care încearcă să lege ONG-urile de interese străine. ONG-urile nu mai sunt criticate când se opun puterii, după cum au arătat reacțiile „suveraniștilor” la documentarul Recorder și protestele care au urmat. În schimb, sunt legate de modernismul tipic european – frânează proiecte ca să salveze vreo specie de gândac și „ne bagă pe gât” idei periculoase precum factchecking, feminism, „agenda LGBTQ”, corectitudine politică sau „societăți deschise”. Cu alte cuvinte, protecția mediului și a media, egalitate de șanse și de drepturi și respectarea demnității umane.

Din această cauză vorbește dl profesor avocat eurodeputat Piperea în mod specific despre ONG-uri „globaliste” și tot din această cauză, pentru că modernismul tipic european este inamicul real al „suveraniștilor”, insistă „suveraniștii” să lege ONG-urile de USR.

 Soros și statul paralel

 Despre „Soros cel malefic” și elitele globaliste care „infectează” națiunile pentru a le controla are puțin sens să ne ocupăm, mai ales pentru că s-a tot scris. Pe scurt, este o teorie conspirațională cu elemente de antisemitism, utilă politic pe modelul simplu al creării unui dușman omniprezent și puternic, dar care acționează din umbră, fără să lase urme.

În această formă radical-conspiraționistă, discursul împotriva ONG-urilor ajunge la concluzia că România ar fi condusă de o rețea nealeasă, imposibil de învins prin vot, în mare parte reprezentând „interese străine”. Vedem aici o reinterpretare a narațiunii statului paralel, în care influența societății civile devine o putere ocultă.

În realitate, ONG-urile nu au putere decizională – nu adoptă legi, nu pot obliga instituțiile statului să facă ceva anume. Pot maximum să pună presiune prin media sau prin apelul la justiție. În ambele cazuri, vedem concret că este reprezentat interesul cetățenilor, fie prin blocarea unor acte ilegale (dacă justiția decide astfel la solicitarea societății civile), fie prin presiuni media asupra politicului, ce pot funcționa doar dacă există suficienți cetățeni interesați de subiect, astfel încât decidenții politici să înțeleagă faptul că a continua pe aceeași direcție va presupune un cost electoral.

Un element-cheie al acestei construcții este ideea infiltrării statului prin „ONG-iști”. O vedem în atacurile recente la decizia MAE de a colabora cu societatea civilă, reacția la numirea în guvern a Oanei Gheorghiu sau la colaborarea Guvernului cu societatea civilă în problema justiției.

Că experți proveniți din societatea civilă ajung în administrație nu este o anomalie, ci o practică normală în toate democrațiile. Colaborarea instituțiilor de stat cu ONG-urile nu este doar permisă, ci și recomandată în democrațiile solide, câtă vreme acestea sunt forme de asociere voluntară a cetățenilor care dezvoltă competențe specifice în domeniile lor de interes și nu au interese financiare sau electorale.

Merită amintit că în atacul coordonat împotriva ONG-urilor sunt menționate aceleași organizații din domenii precum educație civică, educație media, combaterea dezinformării, monitorizare a instituțiilor sau care fac advocacy și dezbateri pe politici publice (ex. Funky Citizens, Declic, Expert Forum, Global Focus), deși organizațiile de acest tip sunt în minoritate, cele mai multe ONG-uri fiind active în domeniul caritate și servicii sociale.

 Finanțarea și interesele străine

 Principala acuzație rămâne cea legată de bani. „Cine plătește comandă” a devenit o axiomă folosită pentru a invalida orice poziție publică exprimată de un ONG. Dacă primești granturi înseamnă că servești o agendă. Dacă finanțarea vine din afara țării înseamnă că interesele sunt străine de cele „naționale”.

Această logică ignoră deliberat modul real în care funcționează finanțarea societății civile. În România, cea mai importantă sursă de finanțare pentru ONG-uri este mecanismul prin care cetățenii pot redirecționa 3,5% din impozitul pe venit. Sunt bani interni, colectați prin statul român, direcționați voluntar de milioane de contribuabili. La aceste sume se adaugă sponsorizările companiilor și donațiile individuale. Aproximativ 46% din bugetul Recorder pe 2024 a venit din 3,5%, 30% din donații individuale și sub 4% din granturi. În cazul Declic (2025), 75% din bani au venit din donații individuale, ~18% din 3,5% și tot sub 4% din granturi.

Granturile externe sunt interpretate eronat de oameni care nu au experiență sau curiozitate. Majoritatea granturilor sunt concurențiale, adică poate aplica oricine, în aceleași condiții. Proiectele propuse sunt analizate în funcție de bugete, termene și obiective specifice și măsurabile. Câștigul unui grant nu vine cu „comenzi” din partea finanțatorului, dar vine cu monitorizarea activităților și folosirii bugetului și cu cerințe clare de transparență și responsabilitate.

De altfel, sectorul ONG este, cu mici excepții, un model – găsiți cu ușurință rapoarte de activitate, nu doar pentru că sunt obligatorii pentru a aplica la unele granturi, dar și pentru că sunt un bun prilej de promovare. Expert Forum, de exemplu, a lansat raportul de activitate pe 2025 într-un eveniment public, la care locurile s-au ocupat rapid.

Cu atât mai ridicolă este preocuparea unora pentru o lege pentru „transparența finanțării ONG-urilor”, în fapt un mecanism de control. Inspirația este, evident, Rusia, deși unii proponenți pretind că s-ar inspira din SUA, unde există FARA (Foreign Agents Registration Act). Știm însă că modelul este cel rusesc, pentru că discursul privind ONG-urile din România este similar cu cel din Rusia de acum câțiva ani. Legea din Rusia nu a dus la mai multă transparență, ci la dispariția societății civile independente, ceea ce urmăresc și cei care propun o astfel de lege la noi (unii chiar admit, poate fără să realizeze că este vorba de control, nu transparență).

În SUA, legislația este semnificativ diferită pentru că nu se aplică ONG-urilor in corpore, ci doar acelor organizații sau oameni care fac lobby printr-un contract de mandat cu un actor statal sau nonstatal străin. Cheia este relația de mandat (en: acting on behalf of), iar finanțarea externă, în sine, nu este incriminată, obiectivul fiind cel de transparentizare.

 Ingineriile sociale

 Altă temă este acuzația de „inginerie socială”, prezentată pe scurt în introducere: ONG-urile ar fi vehicule prin care se impun societății idei despre gen, climă, migrație sau drepturi civile. Se sugerează că astfel de idei nu ar fi „organice”, ci produsul unor interese, inclusiv comerciale. Granturile ar fi ideologizate, iar companiile ar „vâna” scoruri ESG bune și finanțează proiecte care le-ar asigura astfel de scoruri. Mai departe, ONG-urile s-ar alinia acolo unde sunt banii, efectul fiind o decuplare de nevoile reale ale societății.

Există câteva carențe majore în acest argument. În primul rând, după cum am arătat, finanțarea principală vine din 3,5% și donații individuale, granturile sunt un procent redus, iar din totalul sponsorizărilor, doar o parte este legat de ESG.

În al doilea rând, ONG-urile nu pot să „fugă după finanțări”, pentru că funcționează în baza unor obiective scrise în statut, iar flexibilitatea este limitată. O asociație focalizată pe educație civică poate implementa un proiect cultural, dar nu unul caritabil. O asociație care se ocupă de copii cu probleme nu va putea aplica la finanțări pentru proiecte de mediu. Ideea că înființează cineva ONG-uri după cum bate vântul finanțărilor pur și simplu nu ține cont de realitate.

O altă carență este însăși ideea că „societatea civilă” nu a vrut niciodată anumite idei, pe care conspiraționiștii le numesc woke. Vedem aici eroarea logică a argumentului din incredulitate, adică „eu nu pot crede că există oameni care vor x”.

Însă feminismul există în lume și chiar în România de ceva timp, comunitatea LGBTQ la fel, iar oameni interesați real de protecția mediului găsim în orice club montan. Ideea că aceste interese nu sunt reprezentative pentru cetățeni și că există doar în urma unor „inginerii sociale” din partea unor fundații sau corporații devine ridicolă.

 ***

 ONG-urile pot fi criticate. Unele sunt „false”, dacă ne amintim de Cumpănașu. ONG-urile pot greși, pot fi ineficiente, pot promova idei discutabile. Dar a le transforma într-un inamic colectiv, într-o conspirație sau într-un „parazit” nu este un exercițiu de luciditate civică, ci un semnal de alarmă. Pentru că, în toate cazurile comparabile, slăbirea societății civile nu a dus la mai multă democrație, ci la mai multă putere concentrată, mai mult autoritarism. O democrație fără o societate civilă solidă este o democrație doar cu numele.