Patru picioare bine, două picioare rău

Că citatele astea sunt doar lozinci copiate de la alții e ușor de observat. Mereu auzim despre „Ministerul Adevărului”, „dubluvorbă”, „războiul este pace”. Toate sunt folosite unde nu există – drobul de sare al cenzurii văzut în orice discuție despre dezinformare, susținerea Ucrainei pentru a rezista în fața unei invazii brutale și ilegale.

În schimb, cei care le folosesc nu le văd unde chiar apar: vicepreședintele SUA vorbește despre cum Europa are o problemă cu libertatea de exprimare, în timp ce Administrația Trump interzice cărți, se judecă cu jurnaliști sau arestează protestatari.

Trump, cel cu pacea în 24 de ore în Ucraina, continuă să aștepte să-i pice Premiul Nobel în brațe, ca-n dictonul „pară mălăiață în gura lui nătăfleață”, deși mai mult încurcă lucrurile, schimbându-și poziția față de Rusia de la o zi la alta. Între timp, susține cu tot ce poate bombardarea Gaza, trimite armata în orașele americane, atacă bărci civile prin Venezuela, presupunând că sunt traficanți de droguri, și a schimbat Ministerul Apărării în Ministerul Războiului – probabil că Ministerul Păcii era puțin prea evident.

Repetând fără să gândească astfel de lozinci care se modifică după cum indică influencerii și liderii politici pe care-i urmează orbește, se comportă aidoma oilor din Ferma Animalelor, învățate să strige „patru picioare bine, două picioare rău”, cât mai tare și cât mai des, să acopere orice încercare de dezbatere. Întocmai ca acestea, când puterea este preluată de ai lor (precum în SUA), dictonul se schimbă brusc, devenind „patru picioare bine, două picioare mai bine” – încălcarea drepturilor e brusc de dorit, dacă vine de la un „dictator luminat”.

 Superficialitatea - o cheie de înțelegere a lumii

 Astfel de lozinci ipocrite și ideile care le însuflețesc sunt parte dintr-un fenomen mai amplu, o superficialitate a interacțiunii cu informația, fie că vorbim despre educația formală, fie că vorbim despre știri, informații curente.

Preocuparea nu este nouă: Ference Marton și Roger Säljö scriau în 1976 despre procesarea „superficială” sau „profundă” a informației din perspectiva psihologiei educaționale. Mai recent, jurnalistul american Nicholas Carr explorează influența internetului asupra gândirii umane, sugerând că efectele includ o reducere a interacțiunii în profunzime cu informația, scăderea capacității de înțelegere a textelor complexe și chiar afectarea capacității de memorare.

Nici în afara cadrului educației formale, lucrurile nu stau neapărat mai bine. Mai multe studii vorbesc despre „expunere ambientală” și „informare incidentală”, atât direct, cât și intermediat prin media (fie tradițională, fie online). Cu alte cuvinte, mulți oameni află despre ce se întâmplă în mod total întâmplător: aud pe alții vorbind, la coadă la supermarket sau în autobuzul spre casă, aud un televizor ce merge în timp ce beau o cafea sau o bere, un radio pornit în magazinul de la colț.

O altă caracteristică este „pasivitatea”, oamenii dau scroll pe rețelele sociale și citesc ce le atrage atenția din ce le apare în feed, nu caută în mod activ despre subiectele importante ale zilei. Poate, mai important, tot mai mulți oameni nici nu mai citesc știrile, ci doar titlul, eventual un paragraf introductiv.

Peste toate acestea, se adaugă conceptele de exploatarea atenției (en. attention economy) sau surplusul de informație (en. information overload) - suntem practic asaltați de mult mai multă informație decât putem procesa, o mare parte fiind menită doar să ne atragă atenția fără să aducă neapărat o valoare.

Efectele acestei situații includ rămânerea în zona puțin adâncă a informației; efortul de a înțelege ceva este tot mai mare, iar oamenii sunt tot mai puțin obișnuiți cu astfel de efort.

Pe de altă parte, informațiile numite în mod generic false (de la campanii complexe de dezinformare la teorii conspiraționale imaginate în subsolul cuiva) sunt foarte atractive prin capacitatea de a șoca (en. shock value) și sunt relativ ușor de interiorizat pentru că nu necesită efort mental prea mare.

Dacă ați avut vreodată discuții cu un conspiraționist, ați observat poate că, indiferent de temă, opiniile exprimate se limitează la câteva lozinci explicate în maximum 3-4 paragrafe. Când explicațiile, preluate de-a gata (de pe unde or fi preluate), se epuizează, un conspiraționist va sări fără probleme la altă temă și apoi la alta, și la alta. Începi o discuție despre vaccinurile anti-COVID și în maximum cinci minute te trezești vorbind despre fraudarea alegerilor prezidențiale, apoi despre cum vor să ne trimită la război și cum ne fură UE resursele.

Să ne gândim la modul absolut ridicol în care se instrumentalizează istoria în scopuri propagandistice. Realitatea istorică este în mod evident complexă, departe de linia simplist-eroică a patrioților care își apără „nevoile și neamul”. În realitate, cu excepția unor momente punctuale, Țările Române (și România modernă) au avut o influență redusă spre medie în politica internațională, probabil și pentru că au fost constant în urmă în ceea ce privește dezvoltarea instituțiilor, de la cele statale la universități sau spitale.

Episoade fericite și nefericite există însă în istoria tuturor, deci nu e cazul nici de vreun complex de inferioritate. Înțelegerea corectă a realității – cu bune și rele – este însă singura care poate constitui un fundament solid pentru o viziune coerentă pentru viitor.

În schimb, istoria este spațiul de joacă al tuturor „suveraniștilor” care se vor, nu cu mult diferit de Ceaușescu, continuatori ai unei linii de eroi mitici ce întrupează valorile morale supreme – curajul, onoarea, iubirea de țară.

Exemplele pot continua cu lipsa educației științifice care facilitează creșterea antivaccinismului și negaționismului climatic, precum și a unui conspiraționism generic, pe modelul „totul este o conspirație dacă nu înțelegi cum funcționează nimic”.

Dacă ieșim din zona educației formale, vedem o sumedenie de exemple, iar narațiunile reluate în buclă de tot felul de conturi de TikTok apărute peste noapte și apoi interiorizate inclusiv de unii cetățeni de bună-credință se transformă după cum bate vântul (de la Răsărit). Exact ca în Ferma Animalelor, unde oile țipau „patru picioare bine, două picioare rău”, până când porcii au început să umble ca oamenii și-au schimbat sloganul în „patru picioare bine, două picioare mai bine”, spre nedumerirea unor animale, dar fără să aibă vreo reacție din partea oilor ce au preluat bucuroase noul slogan.

Așa și conspiraționiștii, azi ne lămuresc despre cum a fost încheiată pandemia de COVID când a început războiul în Ucraina (deși este, evident, fals), mâine se plâng că ni se pregătește o revenire a pandemiei, doar pentru că sunt mai multe cazuri (din fericire, mai puțin grave decât în 2020-2022).

Similar, mulți erau într-o vreme foarte preocupați de soarta „fraților moldoveni”, ca acum să se plângă de ajutorul pe care îl dăm acestor frați, doar pentru că e la modă în bula lor să fie subminată puterea politică de peste Prut.

Superficialitatea ideilor se vede și în noua temă omniprezentă în spațiul „suveranist” – că deficitul României s-ar datora în principal sprijinului pentru Moldova și Ucraina. În primul rând, cu siguranță este fals; muniția sovietică trimisă în primele pachete de sprijin către Ucraina nu e foarte valoroasă și nici utilă unei țări integrate NATO, iar unele măsuri au fost finanțate direct de UE.

Strategia ambiguă a guvernului nu ajută, dar putem să fim destul de siguri că nu acolo sunt cele mai mari cheltuieli. Mai important de atât, orice gând mai în profunzime asupra subiectului ne spune că, oricât ar fi cheltuielile cu Ucraina și Moldova, ele nu sunt o pierdere, ci o investiție.

În primul rând, sunt o investiție în securitate - ne tot asigură diverși indivizi pe social media că ei nu vor să ne preia rușii în sfera lor de influență, însă Rusia nu pare să țină cont nici măcar de părerile susținătorilor săi. Este de natura evidenței că Rusia urmărește o creștere a sferei sale de influență vizând Moldova și poate chiar și România, la fel cum este clar pentru oricine depune un efort de gândire mai mare de cinci minute că asta ar fi rău pentru suveranitatea României.

Mai apoi, participarea la coaliția care sprijină Ucraina ne poate asigura acces la proiectele de reconstrucție a Ucrainei care înseamnă bani pentru companiile românești și nu cheltuieli pentru statul român, cum stupid par să creadă unii comentatori.

În final, accesul Moldovei în UE (și în viitor în Schengen) este foarte aproape de o unire a celor două țări, dacă tot pretind unii că este visul vieții lor, nemaivorbind de noi oportunități de afaceri facilitate de coexistența într-o asemenea structură.

În final, să punctăm că această superficialitate este poate accentuată în perioada recentă (de exemplu, de prevalența rețelelor sociale), însă nu este complet nouă. A existat mereu, însă era mai puțin vizibilă, pentru simplul fapt că vântul bătea din altă parte, metaforic vorbind. „O țară ca afară” a fost o dorință reală a majorității românilor și nu era nevoie, pentru majoritatea, să înțeleagă în profunzime ce înseamnă asta, ce transformări sunt necesare în societate, și chiar la nivelul indivizilor, pentru a beneficia de bunăstarea pe care o invidiam.

Acum, că diferențele față de Occident sunt la cel mai redus nivel din istoria noastră, vedem mai clar haosul din mințile celor din jurul nostru, în mare parte pentru că s-au prins unii că se pot folosi de superficialitatea asta să-și vadă de propriile interese.