De același autor
Există locuri pe care mineritul nu le-a transformat în gropi imense fără viitor, dar le-a distrus oricum. Le-a distrus în felul acela lent şi structural prin care o promisiune amânată ani de-a rândul omoară mai întâi speranța, apoi inițiativa, apoi apartenența la loc și la un viitor comun, previzibil.
Am văzut ce înseamnă să locuieşti în umbra unui proiect minier care nu s-a realizat niciodată, dar a planat suficient de amenințător încât nimeni să nu mai investească, să nu mai construiască, să nu mai planteze un pom cu gândul că îi va culege roadele, el sau copiii lui. Proiectul minier n-a venit, dar a venit în locul lui ceva mai parşiv: imposibilitatea de a imagina un viitor diferit. Acesta este primul cost al industriei extractive aplicate cu pumnul politic, costul cel mai rar contabilizat şi cel mai greu de recuperat.
Scriu aceste rânduri de la Roşia Montană, locul care ne arată ce lasă în urmă un proiect prost, susținut de un politic orb şi indiferent la destinul real al comunităților pe care le afectează. Scriu în contextul unui proiect de lege pe care o nouă generație de politicieni se pregătește să îl voteze, sub pretextul că este o transpunere a obligațiilor europene privind materiile prime critice şi care este, de fapt, altceva. L143/2026 este în procedură de urgență la Senatul României — iar ambiguitatea în jurul acestei propuneri legislative a fost construită cu grijă.
Ce spune legea că este
Să începem cu ce face legea, nu cu ce pretinde că este. L143/2026 permite exproprierea cetățenilor români în favoarea unor companii miniere private. Permite reducerea drastică a procedurilor de mediu. Mută procesele la Bucureşti, cu termene imposibile pentru oamenii din județele afectate. Şi dacă instanța anulează o autorizație, aceasta poate fi reemisă imediat pe aceleași documente. O lege cu termen de adoptare tacită pe 7 mai 2026, inițiată de 117 parlamentari — din PSD, PNL, USR, AUR, SOS, UDMR, minorități naționale şi neafiliați (între timp, doi s-au retras oficial). Printre inițiatori se află, în aceeaşi listă, Claudiu Năsui şi George Simion, Victor Ponta şi Robert Sighiartău, Dan Tănasa și alte nume rezonante care nu împart, la prima vedere, nimic comun. Este, după câte ştiu, singura propunere legislativă care reuşeşte să îi unească pe toți aceștia. Această performanță ar trebui, singură, să atragă atenția.
Pretextul invocat este transpunerea unui regulament european — CRMA, Critical Raw Materials Act, Regulamentul (UE) 2024/1252 — intrat în vigoare pe 23 mai 2024. Numai că CRMA nu este o directivă care se transpune, ci un regulament care se aplică direct în toate statele membre. Mai mult, România a adoptat deja, prin OUG 61/2025, cadrul instituțional necesar. Cu alte cuvinte, L143/2026 nu are niciun temei de urgență europeană – pentru că regulamentul european este paravanul, nu justificarea.
Ce conține legea, de fapt
Textul L143/2026 introduce modificări substanțiale la legislația minieră, de mediu şi administrativă din România, pe care CRMA nu le impune şi pe care nicio altă țară membră a Uniunii Europene nu le-a adoptat în forma aceasta.
Prima şi cea mai gravă: posibilitatea exproprierii cetățenilor în favoarea unor proiecte miniere private, declarate de interes public. Până acum, dreptul de expropriere era rezervat exclusiv obiectivelor de utilitate publică — drumuri, spitale, linii de transport. L143/2026 introduce un precedent fără echivalent: o companie privată, ai cărei acționari pot fi în orice jurisdicție, poate obține transferul de proprietate al terenului tău dacă acesta se află într-un perimetru declarat de interes strategic. Constituția României interzice explicit exproprierea în interes privat. Carta Drepturilor Fundamentale a UE face acelaşi lucru. Jurisprudența CEDO este neechivocă. Cu toate acestea, legea apasă pedala exproprierii, ambalând cu grijă acest atac fără precedent în cuvintele zornăitoare ale momentului: „independență”, „proiecte strategice”, „stabilitate”...
A doua modificare majoră vizează procedurile de mediu: termene comprimate la 30 de zile, consultare publică înjumătățită, decizii centralizate departe de comunitățile afectate. CRMA nu cere reducerea standardelor de mediu — menționează explicit că autorizarea proiectelor strategice trebuie să le protejeze. L143/2026 foloseşte regulamentul strict pentru a justifica derogări inadmisibile: „Aşa ne cere UE”. Un fals pe care mulți inițiatori l-au înghițit pe nemestecate şi acum au devenit promotorii unui asalt la ceva ce contravine total declarațiilor și convingerilor proprii, dar şi ale partidelor din care provin.
A treia problemă este accesul la justiție. Contestațiile se mută la Curtea de Apel Bucureşti cu termene de maximum zece zile. Dacă locuieşti în Bihor, Hunedoara sau Gorj — județele cu proiectele miniere care beneficiază direct de această lege — ai zece zile să te organizezi, să găseşti un avocat specializat, să te deplasezi și să susții o cauză juridică complexă. Şi chiar dacă instanța îți dă dreptate şi anulează autorizația, legea permite reemiterea ei imediată pe baza aceleiaşi documentații. Practic, controlul judecătoresc există formal, dar este golit complet de conținut.
Cine beneficiază şi cine nu
Comisia Europeană a aprobat 47 de proiecte din 13 țări, de patru tipuri: extracție, prelucrare, reciclare şi substituție. România este singura țară din cele 13 care nu are niciun proiect de procesare, reciclare sau substituție — toate cele trei proiecte aprobate sunt de extracție. Alte țări caută surse alternative, iar Comisia încurajează atingerea a 25% reciclare din consumul total până în 2030. România e oarbă şi surdă la aceste ținte, dar foarte deschisă să facă extracția cât mai uşoară. Înțelegem astfel de ce este şi singura țară care propune să îşi exproprieze propriii cetățeni pentru a facilita mineritul clasic – pentru că e lipsită complet de viziune și nu dorește să reformeze sistemul, doar să fie, pentru totdeauna, o resursă pentru alții.
De fapt, legea creează un cadru de autorizare accelerată care acoperă şi proiectele care nu sunt pe nicio listă europeană. Beneficiarul principal nu este Europa, nu este nici România ca stat. Beneficiarii sunt anumiți promotori de proiecte blocați juridic şi administrativ. Aşadar, o lege cu dedicație.
Şaizeci de organizații neguvernamentale au sesizat Comisia Europeană pe 7 aprilie 2026, solicitând deschiderea unui EU Pilot — procedură pre-infringement prin care Comisia verifică dacă un stat membru respectă dreptul european. Argumentele sunt clare: regulamentele nu se transpun, OUG 61/2025 a creat deja cadrul necesar, iar L143/2026 introduce măsuri excesive fără corespondent în legislația europeană.
Cecul în alb
L143/2026, în forma sa actuală, nu se aplică Roşiei Montane. Nici Certejului. Deocamdată! Dar se aplică Rovinei, unde păduri, păşuni şi sate neatinse de minerit industrial urmează să devină o nouă Roşia Poieni. Lista materiilor critice va fi modificată, dar până atunci instrumentele democratice de evaluare vor fi fost deja ştirbite.
Am văzut ce înseamnă pentru o comunitate să trăiască cu amenințarea mineritului industrial, aşa-zis „responsabil şi modern”. Patrimoniul se depreciază, pentru că nimeni nu restaurează o clădire care poate fi demolată mâine. Investitorii nu vin în zone cu statut juridic incert. Tinerii pleacă. Şi, poate cel mai greu de recuperat, se instalează o neîncredere profundă că acel loc va mai putea deveni vreodată prosper prin altceva. Nu prin ceea ce are, ci în ciuda a ceea ce i se promite.
L143/2026 este o lege despre putere, bani și nepăsare — despre cine decide ce se întâmplă cu un loc, cu un teren, cu o comunitate. Şi despre cât de greu poate fi să mai combați această decizie, odată luată. Ştim, din 2013, că şi atunci când zarurile par aruncate putem răsturna planurile – cu condiția să înțelegem că toți pierdem, nu doar localnicii unui sat din vârf de munte. Peste 26.000 de oameni au semnat deja petiția. Nu avem voie să lăsăm să se multiplice un nou caz Roşia Montană. //
Claudia Apostol este arhitect, cofondatoare a Asociației ARA, coordonator al programului Adoptă o Casă la Roşia Montană
