Finanțarea publică a culturii în România: sfârșitul amăgirii

Mă tem că răspunsul negativ e unul evident, cu toate că articolul 33 din Constituție o afirmă negru pe alb.

Să fim clari: criza finanțării publice a culturii din România nu e o „criză” – e un dezastru autoindus, rodul indiferenței și/sau incompetenței autorităților. Guvernele se perindă, bugetele culturale se prăbușesc, iar argumentele pentru apărarea lor nu găsesc ecou în spațiul puterii.

De altfel, într-o țară în care degradarea educației a devenit axiomă și frații Tate sunt urmăriți frenetic de tineri, nici susținerea populară pentru acordarea de resurse culturii nu poate reprezenta o prioritate, atâta vreme cât inegalitățile sociale se adâncesc, zonele rurale se golesc și părinții își încurajează copiii să plece în străinătate.

 Cultura, cea care generează 4% din PIB-ul UE și salvează democrațiile fragile, e tratată în România ca domeniu irelevant pentru economie și dezvoltare. Operatorii din sistem – creatori sau manageri – aleargă după firimituri individuale, înfricoșați de birocrație sau de tăceri complice. Refondarea politicii publice în cultură? O himeră, câtă vreme liderii culturali nu au dreptul la viziune, doar la supraviețuire.

 Excedată de situație, așa ca mulți alți operatori activi ai domeniului culturii și ai educației culturale, Iulia Iordan scrie:

„Statul român propune ca artiștii și operatorii culturali independenți să emită facturi începând cu luna iunie, deși munca lor este deja reglementată prin contracte de drepturi de autor, plătesc taxe la stat, completează declarația unică, plătesc și mai multe taxe dacă depășesc salariul minim pe economie. La final de an, mulți dintre noi constatăm că nu am rămas cu nimic, doar am supraviețuit. În schimb, am produs proiecte și resurse culturale pentru o societate căreia de cultură nu-i pasă nici ei înșiși și nici statului. Senzația de bine pe care o ai când ai creat ceva relevant este că ai umplut un gol. Un gol creat tot de instituțiile statului, în frunte cu ministerele Culturii și Educației, cei mai mari dușmani în acest moment atât ai culturii, cât și ai educației.

 Dacă, din punct de vedere economic, cultura nu «prestează», atunci să se desființeze cu totul. Bugetul alocat culturii, anul acesta cel mai mic din toate timpurile, spre asta conduce oricum.

Ce prag de resemnare și oboseală trebuie să fi atins, chiar și cei mai vocali dintre noi, dacă fugim repede la ANAF să ne facem SPV și cont pe e-factura! Este o frică permanentă când ai un statut atât de fragil. Toți colegii mei glumesc atunci când vorbesc despre fiorul pe care îl simt pe șira spinării când trec pe lângă un sediu ANAF. Dar nu este o glumă. De ani suntem tratați ca niște infractori, am ajuns să ne simțim ca atare. Arta din România nu este periculoasă pentru că este liberă. Arta e periculoasă pentru că nu este impozitată de 3-4 ori mai mult decât ar merita.

Dar știrea zilei este alta. Am citit de dimineață că un primar dintr-un sat din această țară se duce la serviciu cu un elicopter care a costat aproape un milion de dolari. Sunt sigură că aceste contraste le vor aduce copiilor și tinerilor o motivație de învățare și de apropiere de cultură ceva de speriat. Vor sparge ușile muzeelor și bibliotecilor să se angajeze întru propășirea înaintașilor noștri, de la cronicari până la actualii academicieni.

 Să mai spun că așteptăm o susținere din partea Ministerului Culturii pentru anularea acestor propuneri și discuții cu Ministerul Finanțelor, în așa fel încât cultura să primească măcar protecție fiscală pentru a supraviețui în continuare, dacă nu e în stare să negocieze mai mult?”.

E drept, comparația brutală din citatul de mai sus al Iuliei Iordan între bugetul culturii și primarul care merge la slujbă cu elicopterul de un milion de euro spune totul.

Iar situațiile recente care au născut proteste ale sectorului cultural – concursurile pentru directoratele TNB și Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), timbrul cultural, pierderea după nouă ani a sălii OMNIA pentru Centrul Cultural al Dansului București, petiția despre Bienala de la Veneția, ca să enumăr doar câteva – oglindesc o realitate bolnavă cronic.

E vorba despre poziționarea Ministerului Culturii ca stăpân discreționar peste resurse, nu ca administrator luminat al acestora, adică unul pus în serviciul domeniului pe care îl patronează. Operatorii culturali se comportă, de îndată ce li se acordă o audiență, ca și cum ei sunt responsabili pentru buna funcționare a sistemului și pentru protejarea lui. În acest caz, de ce mai avem Minister și ministru al Culturii?

 Constat încă o dată cu tristețe că în România acei miniștri ai Culturii care au conduite brutale și autosuficiente sunt cei mai rezistenți. Mai ales când au și spate politic extrem de solid. De altfel, nu este de mirare. Este un comportament social înrădăcinat în conștiința colectivă de multe decenii.

Fantoma secretarului de partid atotputernic bântuie încă. Cel care face și desface destinele artelor și în ale cărui grații trebuie să intri ca să poți exista artistic. Or, în democrație, miniștrii sunt slujitori ai artelor, patrimoniului și domeniilor umaniste, nu șefi cu maniere de boier feudal.

 Sigur că perioada actuală este una mult mai complicată decât altele. Dar ce bine ar fi dacă o situație atât de critică și de complexă ar fi folosită pentru a redesena cu adevărat administrația culturală, a o transforma într-o rețea de sprijin flexibilă și sensibilă la nevoile sectorului și evoluțiile accelerate ale ultimului deceniu, nu pentru a recentraliza resursele și a le remonopoliza după un model autocratic. Recentralizarea administrativă și repolitizarea alocării resurselor nu sunt soluții, ci moduri de a folosi criza actuală în sprijinul unor interese care nu au nicio legătură cu libertatea de expresie, creația sau cu democratizarea și democrația culturală invocate în Constituție.

 Soluții reale există oare?

 Da, eu cred că ele există, dar nu pot fi așteptate de la autoritatea publică, așa cum este ea configurată azi, complet subsumată politicului de la noi, a cărui gândire, cu rare excepții, se dovedește îngustă.

La conferința de la Paris la care particip și care celebrează 25 de ani de la momentul lansării planului Lang–Tasca pentru educație artistică și culturală, Jack Lang a spus că cel mai important minister dintr-un guvern este cel al Educației, iar Catherine Tasca a formulat așa: „O politică publică bună pentru Cultură e aceea care permite emanciparea spirituală a omului, de aceea este o responsabilitate publică”. E o afirmație foarte îndepărtată de ceea ce auzim, deocamdată, în România.

Dar tot de aceea Franța este, cultural și democratic, unde este. Și Franța mai are o șansă, să treacă cu bine testul alegerilor viitoare.

Politicienii noștri ar face bine, așadar, dacă ar înțelege în al doisprezecelea ceas faptul că educația și cultura sunt oxigenul națiunii – fără ele, România devine o caricatură provincială și foarte, foarte vulnerabilă în fața extremismului.

Asta, dacă nu a devenit deja – cu toate avertismentele ridicate de cei lucizi – ceea ce descriu mai sus.