Neîncrederea oamenilor de cultură în stat

La prima vedere, pare o stranie anomalie faptul că în România artiștii se îndoiesc tot mai tare de buna-credință a statului față de ei. Nu e capriciu, nici suspiciune fără motiv, ci rezultatul faptului că, în 35 de ani de politici publice inconsecvente, obligația statului de a redesena arhitectura și direcția alocării resurselor în sprijinul culturii a eșuat lamentabil. Încrederea între artiști și administrația culturală este azi la nivel zero. Accentul cade tot mai mult pe o birocrație sufocantă, pe miniștri incapabili să argumenteze convingător bugetele culturale și pe o moștenire postcomunistă care a transformat administrația în dușmanul creației. Să încercăm să vedem care sunt cauzele acestei stări de fapt. 

 Moștenirea toxică: de la Consiliul Culturii la false consultări cu sectorul 

 După 1989, Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) din comunism nu a mai existat. Noi formule trebuiau inventate pentru administrarea artelor. În acele vremuri tulburi și tulburate ale anilor ’90 s-a cerut artiștilor și oamenilor de cultură să vină cu soluții – un model care persistă până astăzi. De câte ori nu auzeam în primii ani de la căderea comunismului cererea administrațiilor (devenite democratice peste noapte și doar pe hârtie), adresată celor din domeniul culturii: „Spuneți-ne voi cum să facem”. 

Niciodată nu au avut loc însă, în acei ani, corelări între economie, finanțe, justiție și reprezentanți ai sectorului cultural pentru a regândi arhitectura acestui domeniu esențial pentru a educa o generație nouă cu valori ale democrației. 

Faptul că Andrei Șerban a produs în anii 1990 o revoluție administrativă la Teatrul Național, faptul că a apărut editura Humanitas care să inunde piața cu un nou mod de a publica și a distribui cărți, faptul că la un moment dat, în acei ani, și TVR a încercat o regândire a modelului de televiziune publică nu a fost deloc rezultatul viziunii puterii despre noi politici culturale, ci reacția reformatoare a unor creatori și intelectuali care voiau să scuture sistemul de metehnele vechi și rigide ale unei administrații gândite pentru control, nu pentru libera expresie. De altfel, inițiativele reformatoare care au depins atunci de fonduri publice au fost de scurtă durată. Deoarece vechea administrație s-a repliat imediat. 

Rezultatul: un hibrid administrativ greoi și disfuncțional, pe care rotația neîncetată a miniștrilor în 35 de ani l-a consolidat, cu atât mai mult cu cât funcționarii din Ministerul Culturii s-au eternizat și și-au baricadat poziții sigure, chiar dacă prost plătite, pe posturi esențiale, unele de care depinde decizia. Modernizarea organizării ministerului încercată și pusă în practică de Caramitru între 1996 și 2000 (da, Ion Caramitru a făcut, ca ministru, lucruri bune) a fost imediat readusă la locul ei din comunism de Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii și al Cultelor în Guvernul Adrian Năstase. În același timp, s-au perenizat așa-numitele consultări cu sectorul cultural, după următorul ritual: îi chemăm, îi ascultăm, apoi decidem cum ne taie pe noi capul. E greu să scoți mentalitatea autocrată din om. 

CNDB, Centrul Național al Dansului București, e un exemplu perfect în acest sens. Creat la presiunea grupului de creatori din dansul contemporan, Centrul s-a materializat în final. Să-i „învingem” prin birocrație greoaie, și-au spus însă decidenții și designerii administrativi ai instituției. Nu s-a căutat adaptarea arhitecturii administrative la nevoile creatorilor, ci, dimpotrivă, s-a plasat o perfidă capcană birocratică asupra lor. Din fericire, supraviețuirea CNDB dovedește că talentul triumfă – găsește căi, revine victorios împotriva unui aparat care vrea să domine, să controleze toxic și să impună rigori mecanice, absurde, incompatibile cu metabolismul atât de special și de prețios al artei contemporane. 

Ceea ce aș propune azi sună utopic, dar ar putea fi o soluție imediată și radicală: o reformă legislativă care obligă consultările între sectorul cultural și autoritatea publică să dea naștere la decizii obligatorii, nu consultative. Miniștrii care nu pot apăra bugetele culturale în fața Parlamentului să fie demiși automat – administrația culturii să aibă și ea un prag de performanță clar, cu KPI (Key Performance Indicator) pe alocări și impact măsurabil al succesului calitativ al deciziilor luate de administrație. Doar asta se cere de la artiști, nu?! 

În ce fel sunt evaluate eficiența și calitatea muncii administrative și politice pentru cultură? Sectorul o duce tot mai rău, iar deciziile nu le iau cei care produc valoarea conținuturilor, ei doar suportă consecințele unor decizii proaste. Cum măsurăm performanța celor care iau aceste decizii? Fiindcă și acești oameni sunt plătiți din bani publici și, iată, vin la birou opt ore pe zi, dar rezultatele pentru sector arată foarte prost, deocamdată. 

 Lumea s-a schimbat, administrația nu: vocabular vechi, lideri docili 

 Dar instrumentele administrative s-au adaptat oare? Vocabularul administrativ s-a schimbat, s-a pliat evoluției formelor artistice actuale? Răspunsul e evident: nu. 

În plus, în instituțiile publice de cultură, posturile de conducere merg fie către oameni păstrați în interimate interminabile, fie către cei docili politic sau către prieteni loiali comenzilor venite de sus. De asemenea, e de observat că generația decidentă, în general în marja de 50+ ani, ține resursele în mână – oglindă a unei culturi care nu face loc noilor generații decât întâmplător. Iar corelarea între educația artistică și piața culturală lipsește cu desăvârșire. 

În paralel, divertismentul a cucerit un teren foarte mare, pentru că școala s-a degradat, circuitele de legitimare au migrat spre materialism și consumism, fără atenție la dezvoltare spirituală. Și aș vrea să fiu bine înțeleasă, există și divertisment de calitate, care este la fel de necesar ca interacțiune cu arta, dar și acesta e în minoritate azi. Gustul publicului se educă, el nu se lasă pradă exclusiv criteriilor de consum. Cel puțin așa ar trebui, într-o țară europeană, cu educație publică și pretenții de națiune emancipată. 

Calitatea nu mai contează, iar decuplarea elitelor intelectuale de masele de consumatori ai culturii e, din păcate, radicală. Există comunități insulare, dar fragmentate. Seducția interacțiunii cu arta a dispărut. Ea s-a retras în divertismentul kitsch, ceea ce îl face pe acesta atât de prezent și de influent pentru generațiile în formare. 

Aș propune și aici o soluție structurală: statul trebuie să își redefinească misiunea publică față de cultură și să facă această misiune operațională prin planuri strategice majore, în colaborare cu educația, economia și cu noile tehnologii. Iar vocabularul administrativ trebuie și el radical modernizat. Cât despre debirocratizarea alocării resurselor financiare, aceasta trebuie să fie obligatorie. Creatorii și intelectualii nu vor să înșele și să fure societatea, ei vor, dimpotrivă, să ofere ceva extraordinar de prețios acesteia. Faptul că își petrec timpul completând formulare și intrând pe platforme digitale de cele mai multe ori nefuncționale justifică doar munca unui aparat de funcționari tot mai stufos, dar nu are legătură cu valoarea și calitatea activității culturale.

 De la artă la propagandă 

 În fine, iată și tendința, atât de prezentă azi, de a „weaponiza” arta. O folosim ca armă pentru validarea ideologiilor, trendurilor politice sau personalităților publice. Asta dezbracă arta de esența ei – interpretări multiple, provocare a spectatorului, tulburare estetică care ajută să evolueze mintea și spiritul. O artă care spală creiere sau îndoctrinează nu e artă, ci propagandă. Ambiguitatea originară se simplifică, ea sărăcește, nu stimulează spiritual. 

Soluție posibilă: educație preșcolară și școlară cu 20% ore de artă „ne-utilă” – opere care tulbură, nu educă moralizator. 

În concluzie, artiștii nu se aliază și pentru că statul le oferă în continuare capcane, nu parteneriate. Soluțiile există: reformă birocratică, generații noi la nivelul deciziei, fonduri publice gândite strategic și un charter care protejează „excepția culturală”. Fără ele, cultura rămâne prizonieră unei administrații învechite, producând mediocritate și politizare, în loc de valoare. Adresez și o plecăciune tuturor artiștilor și operatorilor culturali care, în ciuda unui sistem administrativ nefuncțional și a unei neatenții politice dramatice față de cultură, reușesc lucruri remarcabile.

Citesc acum cartea lui Cristian Iftode, Mintea de pe urmă, pe care o recomand. Acolo, unul dintre capitole începe cu întrebarea „folosiți des cuvântul virtute în conversații?”. În același capitol, autorul spune că ar fi necesar azi ca fiecare dintre noi să practice un antrenament etic, singurul care ne mai poate reda autonomia atunci când suprastructurile cărora le încredințăm existența noastră socială și profesională ne trădează. În lipsa unor politici publice gândite în favoarea celor care generează cultură, cred că virtutea etică a fiecăruia dintre noi, bine antrenată, e singura care poate produce o benefică schimbare.