Opera comică pentru adulți

La PMB nu se știe care e rolul culturii în cetate și în ce fel instituțiile culturale existente trebuie să îl pună în practică.

Corina Suteu 19.04.2022

De același autor

Să facem un efort mare de imaginație și să ne reprezentăm o întâlnire între André Malraux, cel care l-a determinat pe președintele de Gaulle să înființeze un minister al culturii, și primarul Bucureștiului. Discuția dintre ei ar fi despre sensul și importanța strategiilor și politicilor culturale.

Apoi să facem același efort și să ne imaginăm o întâlnire între primarul nostru și Jean Vilar – fondatorul festivalului de la Avignon, pentru a conversa despre cultură ca serviciu public. 

Nu în ultimul rând, să vedem cu mintea un tete-a-tete între Emmanuel Demarcy-Motta, directorul Theatre de la Ville, și Nicușor Dan despre relația între bugetul teatrului său, acordat de Primăria Parisului, și returul acestei investiții din punctul de vedere al prestigiului, satisfacției publicului și calității vieții în Paris. Vă asigur că EDM va spune că încasările directe ale teatrului său sunt mult mai mici decât sumele alocate de primărie către teatru. Pe de altă parte, profitul economic indirect – de la restaurantele și hotelurile din Paris, până la cei care vin din toată Europa să vadă spectacole, plus cel educațional, social și intelectual sau de entertainment pe care Theatre de la Ville îl oferă – este net superior. Dar asta ar părea, pentru EDM, o banalitate.

 Pentru că în Franța, grație unei inspirate și constante investiții în cultură, industriile creative aduc, în procente, mai mult profit economic decât industria automobilului, după cum am aflat acum trei ani la conferințele Institutului Francez. 

Din păcate, toate întâlnirile imaginare enumerate mai sus ar fi, uman și intelectual, imposibile. Și asta nu este din cauză că Malraux și Vilar nu mai sunt printre noi. Ci din cauză că limbajul profesional și perspectiva lor vizionară nu ar găsi un teren de comunicare cu interlocutorul român amintit. Noi avem o arhitectură administrativă foarte asemănătoare cu Franța. Ceea ce nu avem, din păcate, sunt funcționarii care să dea sens și coerență acestei arhitecturi. Ca exemplu, în ultimele săptămâni am asistat la o ciocnire indigestă și revelatoare, prilejuită de evaluările instituțiilor publice de cultură din subordinea PMB.

Cu toate că ținta cea mai vizibilă s-a fixat aleatoriu și tendențios pe Teatrul Metropolis, realitatea acestei „confruntări” dintre autoritatea publică locală și managerii instituțiilor publice de cultură din subordinea sa a dezvăluit probleme grave, de fond, cu un caracter general.

După doi ani de pandemie, am asistat la spectacolul deloc încurajator al unor execuții discreționare, la vedere, nu ale managerilor, ci chiar ale principiilor unei evaluări juste și conectate la realitatea de teren din București și din România. 

În comunicatele PMB, fraze ca „transparență” și „risipă” au fost repetate până la saturație. Această urcare a autorității pe un cal alb, cu misiune pretins reformatoare, s-a vădit a fi, de fapt, un spasm administrativ agresiv și fals justițiar. E suficient să întoarcem oglinda responsabilității dinspre cei evaluați înspre evaluatori și câteva stridențe apar ca evidente.

Opinia publică generală, dar și cea mai puțin informată în administrație și legislație a comunității artistice sunt foarte ușor de convins cu propaganda antirisipă. Fără a explica în detaliu profundele infirmități de sistem ale ordonatorului de fonduri, oricine poate da crezare cu naivitate că „se face dreptate” și că „se dezvăluie nereguli”. O informare corectă și completă comportă însă nuanțe esențiale. Iar acest tip de informare e obligatorie, în chiar numele transparenței. Ea a lipsit.

Obiectivul declarat al evaluărilor a fost acela de a opri cheltuiala inutilă a banului public. Dar orice instituție culturală din România este un ecosistem, nu e doar un producător de bunuri. Mandatul ei principal este să construiască un public, să îl fidelizeze, să creeze cadrul unor experiențe creative sau intelectuale de valoare. Pe scurt, să creeze context. Unul de care să profite uman și emoțional, dar și, indirect, economic o anumită comunitate la ale cărei nevoi răspunde. 

Cifrele seci – oricum manipulabile în contextul dat – nu pot reflecta complexitatea unui asemenea proces, cu atât mai mult cu cât aceste cifre sunt rezultatul a doi ani de pandemie care au marcat fatal funcționarea muzeelor, bibliotecilor și, mai ales, pe cea a teatrelor. În plus, autoritatea ar trebui să aibă grijă de condițiile materiale care permit o înflorire instituțională. 

S-a întâmplat asta? S-au construit scheme de ajutor, o susținere adaptată și eficientă în acești ani? Răspunsul este tranșant: NU. Teatrele și muzeele, dincolo de subfinanțarea din ultimii ani, au spații degradate, condiții de lucru mediocre, dar li se cere „performanță”.  

„Procedura și grila sunt proaste și fără o finalitate clară, iar pentru un evaluator de bună credință, fără partiprisuri sau prejudecăți, pus în fața situației unui management foarte bun, dar care, ca orice acțiune umană, comportă îmbunătățiri, și pentru un ordonator de credite care, cu sau fără bună-credință (...), nu reușește să susțină activitatea instituției din subordine complet și la timp în funcție de nevoile și de evoluția mediului în care acesta activează (vezi pandemia, dar și chestiuni specifice), sensul evaluării rămâne neclar. (...) Din tot acest proces șchiop, toată lumea are de pierdut (...)”, scrie pertinent Raluca Iacob, evaluator pentru muzee.

La fel de problematic este faptul că evaluările au avut loc fără ca PMB să formuleze o linie strategică de politică locală pentru cultură, prin direcția sa de specialitate. Aceasta operează, așadar, aleatoriu. Acolo, cred, este adevărata risipă: într-un model de acțiune întâmplătoare, lipsită atât de direcție, cât și de competență. Și e o risipă al cărei robinet nu poate fi închis, fiindcă aceia care o fac o și controlează și nu au interesul ca ea să se oprească. Nimeni nu a pus problema, de pildă, în contextul evaluărilor, a instituțiilor culturale înființate cu dedicație pe vremea Gabrielei Firea, a căror menire este neclară, dar care sunt și ele susținute din bani ai PMB. Așa cum nimeni nu chestionează valoarea, pentru locuitorii Capitalei, a manifestărilor culturale puse în practică ad-hoc, pentru a mima un preaplin cultural urban.

Strategia culturală a orașului București zace, ca document, în continuare prin sertare, cu toate că e aprobată din 2016 de către Consiliul General. Aflată la baza dosarului de candidatură prezentat de ARCUB pentru Capitala Culturală Europeană, dosar ajuns pe lista celor 4 orașe finaliste, ea a fost rezultatul a doi ani de consultări și discuții cu un număr mare de organizații și operatori culturali locali. 

Strategia conține recomandări extrem de prețioase și un plan de operaționalizare care include atât instituțiile publice, cât și operatorii culturali independenți. Ar putea fi o excelentă bază pentru formularea unei viziuni durabile despre Bucureștiul cultural.

Iar dacă se dorește o reformă reală, dacă se țintește o regândire a performanței culturale pe termen mediu și lung, aceasta trebuie realizată în parteneriat, nu în opoziție, cu miezul comunității artistice și manageriale. Ea se poate face propunând o formalizare pozitivă a raporturilor de forțe, nu una autocrată și conflictuală, așa cum au reflectat-o evaluările. A regenera o pădure nu înseamnă să îi scoți copacii din rădăcină și să țopăi iresponsabil peste găurile făcute.

În performance-ul pamflet extrem de incitant scris și regizat de Catinca Drăgănescu, Independenții, Mihaela Rădescu parodiază excepțional o figură centrală a desfășurărilor recente. O replică sună așa: „Statul veghează, statul supraveghează... atunci când o să iasă lumea în stradă să ceară cultură, le voi da cultură”. Ai zice că e Tamara Dobrin – fost responsabil în Consiliul Culturii comunist. Ei bine, nu, este vorba despre o figură a zilelor noastre, din PMB... 

Momentul tensionat al evaluărilor a scos, de asemenea, la iveală dușmănii și frustrări multiple din comunitatea artelor, pe care autoritatea locală, în loc să le medieze expert și diplomat, le-a întărâtat. S-a văzut cu acest prilej – ca să folosesc o frază mai veche din pastilele lui Perjovschi – cum cei care ar fi putut să vorbească curajos și competent și-au întărit tăcerea, cum solidarizările au fost prea puține, iar complicitățile, prea multe, cum servitutea față de puterea administrativă s-a arătat în forma ei cea mai toxică și lipsa vocilor legitime a fost absolută. Din păcate, totul a devenit relativ și expertiza adevărată e pusă la zid și chestionată de orice autointitulat specialist. Iar autoritatea locală a profitat major și de asta. Uităm că administrația e în serviciul sectorului creativ și nu invers. 

Pe scurt, oportunitatea evaluării a fost defectuos pusă în practică, viziunea strategică a PMB nu există pentru sectorul culturii, iar legitimitatea și expertiza sunt atomizate, ignorate sau făcute țăndări. 

Să înțelegem din asta că primarul dorește să pună în practică un model ultraliberal al instituției culturale? Că pentru el, un bun cultural nu e un bun sacru, ci unul pur economic? Este el la curent că modelul nostru administrativ nu are instrumentele celui anglo-saxon, că legea sponsorizării e șchioapă în România și că accesul la cultură printr-o politică publică solidă și coerentă presupune investiție în dezvoltarea instituțiilor de profil, nu „închidere de robinete”? Sau nici măcar asta nu este intenția sa. 

 Am urmărit pe FB zilele acestea câte postări nervos-disperate a avut Chris Simion-Mercurian (și probabil câte apeluri către persoane influente) până să ajungă să mulțumească unei liste de oameni ai puterii din administrația centrală și locală pentru semnarea unui amărât de aviz de construcție a unui teatru pentru care obținuse deja – fără ajutor public – o spectaculoasă sumă din fonduri norvegiene.

Concluzia mea este că, de fapt, la PMB nu se știe care e rolul culturii în cetate și în ce fel instituțiile culturale existente trebuie să îl pună în practică. Se știe doar că nu sunt bani și că asta trebuie rezolvat cât mai rapid și indiferent de consecințe.

Să ne întoarcem la Malraux și Vilar: până la urmă, de ce investim în cultură? Pentru că, ne-ar aminti ei, până să reparăm străzi și să restaurăm clădiri, să facem curat în parcuri și să panotăm estetic, cineva trebuie să hrănească sufletul și spiritul oamenilor din cetate. Firește, al acelor oameni care îl au... Fără ei, cetatea nu există. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22