Ce a urmărit Trump cu recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului

Anunțul făcut miercuri de președintele Donald Trump privind recunoașterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel și mutarea „în viitor” a ambasadei Statelor Unite de la Tel Aviv la Ierusalim s-a dorit din capul locului o infuzie de „realitate” într-o afacere care este de foarte multă vreme dominată de ficțiuni.

Cristian Campeanu 08.12.2017

De același autor

 

 

 

 Ambasadoarea la ONU Nikki Haley a fost destul de explicită în acest sens atunci când a declarat că decizia de a muta ambasada americană la Ierusalim, nu reprezintă decât o recunoaștere a realității pentru că Ierusalimul este capitala Israelului, unde se află principalele instituții ale statului, iar Statele Unite stabilesc ambasade în orașele-capitală, nu în altă parte.

 

Cu excepția faptul că Trump nu a decis tocmai să mute ambasada de la Tel Aviv, unde se află, de altfel, toate ambasadele stateler care au reprezentare diplomatică în Israel, dimpotrivă. Deși public a instruit să se facă pregătirile necesare și s-a lăudat că, spre deosebire de alți președinți, el se ține de promisiunea de a muta ambasada, Trump a făcut exact ceea ce au făcut toți precedecesorii săi: a semnat departe de camerele tv ordinul de amânare cu șase luni a punerii în aplicare a celebrei Jerusalem Embassy Act, votat cu majorități covârșitoare în Congres în 1995 și amânat de toți președinții de la Clinton la Trump, deși toți au promis solemn în campanie (mai puțin Obama care, mai degrabă, a evocat decât a promis) să semneze Legea la scurt timp după ce preiau mandatul. În realitate, atât Clinton, Bush, Obama și acum Trump, de îndată ce s-au instalat la Casa Albă au semnat ordinul de amânare. Și atunci, de unde agitația din lumea arabă și musulmană și reacțiile iritate ale capitalelor lumii?

 

Cum spuneam, în chestiunile legate de Orientul Mijlociu domină ficțiunile. Una este realitatea de pe teren și cu totul alta este realitatea diplomatică acceptată cvasi-uninanim. Înțelepciunea politică universală pretinde că singura soluție la conflictul israeliano-palestinian trebuie găsită în cadrele ficționale ale „realității diplomatice” și, ca atare, orice punere la îndoială a punctului de vedere „larg împărtășit” este considerat „o provocare gravă”, care „amenință echilibrul regional precar” și riscă să degenereze în manifestări și confruntări violente și vărsare de sânge. Anunțul lui Trump, deși, în esență, simbolic, privind recunoașterea Ierusalimului a fost catalogat ca fiind o astfel de provocare și cel puțin în partea despre manifestări și confruntări violente, s-a confirmat, în special în Gaza unde Hamas a avut grijă de asta. Dacă aceste confruntări sunt debutul unei conflagrații regionale așa cum speră liderii Hamas, rămâne de văzut. Cu toate acestea, gestul președintelui american merită mai multă considerație decât obișnuitele acuzații de „iresponsabilitate”. Prin declarația de miercuri, Trump a lansat o provocare la adresa statu quo-lui diplomatic și a pus la îndoială valabilitatea ficțiunilor acceptate ca dogme ale conflictului din Orientul Mijlociu.

 

 

Ficțiunea 1. „Recunoașterea Ierusalimului amenință procesul de pace”. Poziția este împărtășită în general de majoritatea capitalelor europene de la Londra la Moscova precum și de autoritățile palestiniene. Teza centrală este că Statele Unite nu ar trebui să ia decizii unilaterale privind Ierusalimul înainte ca cele două părți să fi ajuns la un acord privind statutul final al Orașului Sfânt.

 

Realitatea: Nu există un proces de pace ca atare. Negocierile au fost suspendate de mult și nu există nici o indicație că părțile au vreo intenție să se întoarcă prea curând la masa negocierilor. În noiembrie, Casa Albă a amenințat chiar că va închide ambasada Autorității Palestiniene la Washington și nu o va deschide decât atunci când palestinienii se vor întoarce la masa negocierilor. Dacă nu există un termen cât de cât predictibil privind reluarea negocierilor, atunci cu atât mai mult nu există nici măcar o licărire cu privire la o soluție fie și provizorie privind statutul Ierusalimului. Despre statutul final nici măcar nu are rost să vorbim. Ultima oară când s-a ajuns la un oarecare acord privind Ierusalimul și se discuta concret ce cartiere revin cui și cum trebuie să se împartă suveranitatea, autoritatea și custodia asupra diferitelor părți ale orașului și căilor de acces a fost în 2000 la Camp David și atunci Yasser Arafat s-a ridicat de la masă și a torpilat negocierile, care au eșuat. Cum nu există nici un fel de negocieri, declarația lui Trump nu are ce periclita. Mai degrabă, le poate da un imbold palestinienilor să revină la masă dacă vor să mai salveze ceva.

 

 

Ficțiunea 2. Trump recunoaște suveranitatea Israelului asupra „Ierusalimului indivizibil”. Oricât le-ar plăcea israelienilor să lase această impresie, președintele american nu a făcut acest lucru.

 

Realitatea. Oficialii Casei Albe nu au lăsat nici o îndoială că nici recunoașterea capitalei, nici eventuala mutare a ambasadei nu afectează în nici un fel negocierile privind delimitarea granițelor celor două părți ale Ierusalimului, ceea ce lasă neștirbită posibilitatea ca Ierusalimul de Est să devină capitală a unui viitor stat palestinian. Această confuzie convine însă atât Israelului care a votat prin anii 80 o lege privind Ierusalimul indivizibil, dar și extremiștilor arabi și musulmani pentru care declarația lui Trump reprezintă o recunoaștere a autorității Israelului asupra Moscheii Al Aqsa, lucru inacceptabil pentru orice musulman și posibil caz de jihad. În realitate, locurile sfinte musulmane din Ierusalim se află în custodia monarhiei Iordaniei și nimeni nu are de gând să schimbe acest aranjament.

 

 

Ficțiunea 3. „Nu există alternativă la soluția celor două state”. A fost afirmată de secretarul general ONU și reafirmată de regele Abdullah al Iordaniei și de alți lideri. În formularea lui Antonio Guterres:„Nu există Plan B. Numai prin realizarea viziunii a două state trăind alături unul de celălalt în pace, securitate și recunoaștere reciprocă, cu Ierusalimul drept capitală a Israelului și Palestinei și toate chestiunile legate de statutul final rezolvate permanent prin negocieri vor fi împlinite aspirațiile celor două popoare”.

 

Realitatea. Această mantră a „comunității internaționale” privind soluția conflictului este tot mai departe de realitatea din regiune. La statu quo-ul diplomatic, Israelul răspunde cu stabilirea propriului statu quo în teren din Cisiordania unde ridică noi așezări, trasează noi căi de comunicare și stabilește noi restricții de circulație care fac aproape imposibilă de pe acum stabilirea unui stat palestinian viabil. De o parte, dar și de cealaltă, publicul, urmat de politicienii se radicalizează și respinge majoritar soluția celor două state. Israelienii pentru că nu cred că vor avea niciodată garanții de pace reale, palestinienii pentru că nu mai cred decât că anihilarea Israelului și restabilirea autorității arabe asupra întregului teritoriu este singura soluție pentru ei. Politic, nici una dintre părți nu a fost cu adevărat dedicată aceastei soluții, israelienii pentru că au considerat că au făcut prea mule concesii la care nu au primit nici un răspuns, iar palestinienii, pentru că nu au vrut niciodată să facă vreo concesie. Negociatorul șef palestinian, Saeb Erakat, l-a acuzat pe Trump că a ucis „soluția celor două state”, dar adevărul era că era moartă de mult. Gestul lui Trump ar putea fi însă semnalul că e cazul ca liderii arabi să înceapă negocieri serioase înainte să piardă totul.

 

 

Ficțiunea 4. „O soluție a statutului Ierusalimului este posibilă numai în frontierele dinaintea Războiului de șase zile”. Există câteva rezoluții ONU pe această temă și o susținere puternică din partea multor state, în special europene, privind această soluție. Faptul că în continuare se vorbește despre „teritorii ocupate”, incluzând Ierusalimul de Est, sugerează că orice soluție presupune retragerea în prealabil din aceste teritorii.

Realitatea: Israelul nu se va retrage niciodată în granițele de dinainte de 1967, pe care le consideră de imposibil de apărat și, ca atare, retragerea ar însemna o vulnerabilizare benevolă a securității Israelului.

 

 

Ficțiunea 5. Acțiunea unilaterală a lui Trump izolează America și îi slăbește influența în regiune.

Acest punct de vedere a fost susținut atât de palestinieni, care au amenințat prin Erakat că vor exclude Statele Unite din procesul de pace, cât și de o serie de analiști care au subliniat că Statele Unite vor pierde loialitatea unor aliați regionali precum Arabia Saudită, Egiptul sau Iordania.

 

Realitatea. Nu poate exista proces de pace în Orient fără Statele Unite singura putere care poate ține efectiv în frâu excesele israeliene. Altfel spus, Washingtonul este singura capitală de care (mai) ascultă liderii de la Ierusalim, iar fără America situația palestinienilor ar fi fost mult mai precară. Cât privește situația regională, Arabia Saudită și Egiptul au probleme mult mai mari, precum amenințarea iraniană decât mutarea ambasadei americane la Ierusalim, pe care nu le pot rezolva singuri și nici nu au alternativă. Poate pe viitor cu o Europă dotată cu forță militară și voința de a o proiecta în regiuni sensibile, dar deocamdată această alternativă nu există. Iar, Rusia, ca de obicei, e parte a problemei nu a soluției.

 

 

Mă opresc aici deși aș mai putea da și alte exemple de ficțiuni politice regionale, cum ar fi avertismentul liderului Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, că gestul lui Trump va alimenta terorismul islamist. Terorismul islamist n-are nevoie de mutarea ambasadei americane la Ierusalim ca să se manifeste. N-a avut până acum și nu va avea nici de-acum înainte. Cea mai mare ficțiune însă, este desigur, ideea însăși de stat palestinian, o entitate care nu a existat niciodată, dar asta este o altă temă cu totul.

 

 Declarația lui Trump a fost primită cu multă ostilitate, ca o provocare inutilă și potrivit lui Emmanuel Macron, „regretabilă”. Avem de-a face din nou cu o dublă măsură. Acum vreo trei ani, Europa a fost străbătută de un fior justițiar care a cuprins parlamentele mai multor state, inclusiv Adunarea Națională a Franței, care au votat recunoașterea unilaterală a statului palestinian. Nimeni nu s-a mai declarat atunci îngrijorat de lansarea unor provocări inutile care ar putea amenința procesul de pace. Dacă este însă să găsim un sens și o intenție clară a acestui cadou făcut de Administrația Trump Israelului, acesta nu este neapărat o ambasadă, cât mutarea poverii responsabilității pentru „procesul de pace” de pe umerii israelienilor pe cel al palestinienilor, care vor fi obligați să facă următoarea mutare, ceea ce, în mod evident nu le convine. Poate fi o mutare violentă sau una pașnică, dar gestul următor și responsabilitatea pentru acest gest le aparține. Acum, dacă este sau nu o dovadă de responsabilitate din partea lui Trump să forțeze mâna palestinienilor să aleagă un răspuns pe care să și-l asume este greu de spus, pentru că istoria ne arată că riscurile sunt foarte mari. Degeaba vina pentru un eventual dezastru va aparține arabilor palestinieni dacă deznodământul va fi un dezastru.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22