Cine va câștiga, în realitate, războiul din Golf

Decizia marinei americane de a deschide focul asupra unei nave cargo iraniene în cadrul blocadei impuse de SUA porturilor și navelor care vin și pleacă din Iran a aprins spiritele la Teheran, unde se vorbește despre abandonarea cu totul a discuțiilor de la Islamabad cu americanii și reluarea războiului. Această stare de tensiune vine pe fondul ultimatumului formulat de președintele Donald Trump, care a avertizat că dacă până pe 22 aprilie nu se ajunge la niciun acord, atunci militarii americani vor ataca centralele electrice și podurile iraniene. Trump nu a mai spus nimic despre un eventual atac asupra Insulei Kharg, unde se află un terminal petrolier prin care se desfășoară cea mai mare parte a exportului iranian de petrol, probabil de teamă ca prețul țițeiului să nu crească și mai mult. Oricum, după atacul asupra cargoului iranian, bursele au reacționat negativ, prețul petrolului crescând din nou.

 La sfârșitul săptămânii trecute, Iranul a anunțat din nou că a închis Strâmtoarea Ormuz, după ce cu numai o zi înainte declarase că aceasta este deschisă. Ca să se vadă că a vorbit serios, ambarcațiuni de mici dimensiuni ale Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) au deschis focul asupra a patru nave, care au fost nevoite să se întoarcă din drum.

 Gardienii Revoluției își afirmă puterea

 În același timp, oficialii de la Teheran au refuzat să confirme dacă vor participa la negocierile de pace din Pakistan, cu toate că Trump a declarat că își va trimite emisarii la Islamabad. Conform unei analize realizate de Institutul pentru Studierea Războiului (ISW), această înăsprire a tonului la Teheran semnalează că diplomația a fost dată deoparte, iar frâiele relațiilor externe au fost preluate de IRGC.

 Oficialii politici iranieni implicați în negocieri nu par să mai aibă libertatea de a stabili independent poziția Teheranului, scrie ISW. Această schimbare indică marginalizarea figurilor mai pragmatice, cu care Washingtonul a negociat până acum. Institutul amintește că, inclusiv la discuțiile recente de la Islamabad, echipa de negociere formată în jurul ministrului de Externe, Abbas Araghchi, și al președintelui Parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, nu ar fi avut autoritatea deplină să încheie un acord. Potrivit ISW, generalul Ahmad Vahidi și apropiații săi par să fi controlat efectiv procesul de negociere pe tot parcursul războiului, deși, în mod tradițional, acesta este un rol rezervat liderilor politici. Vahidi a încercat să impună supravegherea IRGC asupra negocierilor și a vrut să introducă în echipa de la Islamabad persoane loiale lui, tocmai pentru a monitoriza discuțiile și a raporta la Teheran dacă delegația s-ar abate de la linia fixată de conducerea dură a regimului. ISW mai notează că influența lui Vahidi este întărită și de slăbirea altor centre de putere din regim. Institutul merge până la a spune că, în acest moment, Vahidi pare să fie cel mai influent om din Iran după liderul suprem, Mojtaba Khamenei, care este grav rănit.

ISW consideră că atacurile IRGC asupra navelor comerciale și oprirea traficului prin Strâmtoarea Ormuz au avut un dublu scop. Pe de o parte, Iranul încearcă să‑și creeze pârghii suplimentare în raport cu SUA, lovind în transportul maritim și crescând presiunea asupra prețurilor la petrol. Pe de altă parte, aceste acțiuni ar fi și o demonstrație internă de putere, prin care IRGC arată că el, nu diplomații, controlează politica de negociere a Iranului. Această manevră ar avea  și o miză simbolică în interiorul regimului: Gardienii Revoluției își afișează controlul asupra deciziilor strategice, inclusiv asupra dosarului negocierilor cu Washingtonul.

Conform analizei, în Iran are loc nu doar o confruntare externă cu SUA, ci și o repoziționare internă a centrului de putere. Garda Revoluționară pare să fi împins în spate diplomația și să fi preluat controlul asupra dosarului strategic al războiului și negocierilor. Dacă această evaluare este corectă, asta înseamnă că Washingtonul nu mai negociază cu o echipă politică suficient de autonomă, ci cu un regim în care decizia reală este tot mai mult militarizată. Iar acest lucru face ca orice compromis să fie mai greu de obținut și crește riscul ca escaladarea din Strâmtoarea Ormuz să fie folosită nu doar ca armă împotriva adversarului extern, ci și ca instrument de consolidare a puterii în interiorul regimului iranian.

 Câștigători și perdanți

Președintele Donald Trump a enunțat mai multe obiective pentru acest război, unele, limitate, altele, extinse. Acestea includ destructurarea programului nuclear iranian, distrugerea arsenalului de rachete balistice și a armamentelor convenționale, oprirea sprijinului iranian pentru Hezbollah, Hamas și alte forțe proxy, cum ar fi rebelii Houthi din Yemen și, cel mai ambițios dintre toate, schimbarea de regim la Teheran. Pentru a atinge aceste obiective, Statele Unite și Israelul au ucis un număr mare de lideri politici și militari și au bombardat infrastructura și forțele militare iraniene.

Iranul, pe de altă parte, urmărește să conserve regimul și, dacă poate, să restaureze descurajarea împotriva SUA și a Israelului. Regimul și-a folosit capitalul politic pentru a lansa programul nuclear și are un angajament strategic și ideologic față de forțele proxy. Teheranul crede, probabil în mod corect, că dacă reușește să supraviețuiască bombardamentelor, va putea să își îndeplinească multe dintre aceste obiective. Pentru a crește presiunea, mai ales asupra Statelor Unite, Iranul a atacat aliații Americii din Golf și a închis traficul prin Strâmtoarea Ormuz.

Din punctul de vedere al acțiunilor militare tradiționale, Statele Unite și Israelul performează bine, se arată într-o analiză a Center for Strategic and Internațional Studies (CSIS). La o săptămână de la începerea războiului, atacurile cu rachete iraniene au scăzut cu 90% în urma bombardamentelor. Iranul a pierdut, de asemenea, multe dintre lansatoarele de rachete și fabricile de armament. Armata americană susține că a scufundat 90% din marina iraniană. Israelul a ucis peste 250 de lideri, printre care liderul suprem și aproape toată conducerea militară.

 Efectele acestor lovituri sunt reale, dar nu reușesc să împlinească cele mai ambițioase obiective ale SUA. Iranul, care nu era o putere militară nici înainte de război, este acum mult mai slab. Poate însă să își refacă stocul de rachete și alte programe de înarmare, dar acestea cer timp și bani. Din păcate, Iranul se bucură de susținerea Chinei, care ar fi plănuit să trimită în Iran sisteme antiaeriene în perioada de două săptămâni de încetare a focului. Acest lucru l-a determinat pe Trump să avertizeze Beijingul să nu mai trimită armament în Iran, sub amenințarea unor consecințe neplăcute. Faptul că în prezent Iranul nu mai are apărare antiaeriană va oferi Israelului posibilitatea să atace infrastructura iraniană, chiar dacă se va ajunge la o încetare a focului.

 Programul nuclear iranian este sever afectat, dar nu de-acum, ci de anul trecut, când Israelul și SUA au bombardat instalațiile nucleare. Forțele afiliate Iranului au fost serios lovite înainte de război, mai ales Hezbollah. Acum, atât Houthi, cât și Hezbollah au atacat Israelul, dar aceste atacuri au avut efecte limitate. În schimb, riposta israeliană a fost devastatoare, mai ales pentru Hezbollah.

 În pofida acestor pierderi, Iranul a reușit să crească prețul războiului pentru Statele Unite. A atacat aliații americani din Golf, ucigând zeci de oameni și distrugând numeroase situri industriale și energetice. Mai important, a reușit să închidă, de facto, Strâmtoarea Ormuz, ceea ce a dus la creșterea globală a prețului la petrol și gaze, precum și la îngrășăminte.

 Strategia Iranului a fost să suporte loviturile, să impună costuri masive și să mute centrul de gravitație al conflictului în exterior, ceea ce până acum i-a reușit. Prin destabilizarea pieței globale a energiei, prin crearea de tensiuni între Statele Unite și aliații săi și prin expunerea limitelor puterii coercitive a Americii, Teheranul reușește să pună în dificultate Washingtonul și astfel să își atingă obiectivele.