Cum schimbă lumea politica externă a lui Trump

Lumea diplomatică era obișnuită până acum să discute și să negocieze luni sau chiar ani o problemă internațională fără ca să ajungă în mod necesar la o soluție sau să ducă la o soluție supranegociată care nu rezolvă în sine mai nimic. De un an, de când Donald Trump s-a instalat la Casa Albă, lucrurile s-au schimbat dramatic. Diplomații au fost dați la o parte cu brutalitate, iar politica externă a Statelor Unite a devenit realmente ceea ce dictează toanele și capriciile președintelui. Trump a recunoscut că își conduce politica după propriile instincte și mai puțin după analizele diverselor corpuri de experți și că este convins că instinctele sale sunt bune și benefice SUA. Actualul președinte american este convins că America își folosește prea puțin imensa putere de negociere pe care o deține și vrea să „remedieze” această situație utilizând întreaga putere economică și militară a SUA pentru a-și atinge scopurile.

 Acest mod primitiv de a face politică externă modifică însă dramatic ordinea mondială, cu consecințe încă nebănuite pentru aliați și adversari deopotrivă. Paradoxal, dar cei mai afectați par să fie aliații. Trump a forțat statele europene să accepte să crească cheltuielile de apărare la 5% din PIB, o victorie fără îndoială, dictată mai mult însă de teama că Statele Unite nu mai sunt aliatul de încredere care erau odată, precum și să investească în producția americană de armament și echipamente militare, o chestiune cu care, cu excepția Franței, majoritatea țărilor europene a fost de acord. Apoi, a amenințat aceiași aliați europeni cu creșterea taxelor vamale pentru bunurile provenite din Uniunea Europeană, doar ca să facă un pas în spate ulterior.

 Chestiunea Groenlandei

 Acum, chestiunea taxelor vamale revine din nou, aproape spectaculos, în prim-plan în chestiunea Groenlandei. După smulgerea lui Nicolás  Maduro din bârlogul lui – o altă inițiativă „din instinct” a lui Trump –, atenția președintelui american s-a îndreptat din nou asupra imensei insule nordice pe care, pur și simplu, „o dorește”, în pofida faptului că teritoriul aparține de drept Danemarcei. Trump vrea să cumpere Groenlanda, dar danezii, precum și groenlandezii, care se bucură de semiautonomie, au declarat în repetate rânduri că insula nu este de vânzare. În acest moment, președintele SUA „nu a exclus” folosirea forței, invazia militară a Groenlandei, adică atacarea unui stat aliat și încă a unuia fidel, precum Danemarca.

Drept răspuns, opt state europene, majoritatea din nord – Norvegia, Finlanda, Suedia, Regatul Unit, Germania, Franța, Danemarca și Olanda – au decis să trimită trupe în Groenlanda pentru a participa la exerciții militare care să descurajeze Statele Unite să debarce soldați pe teren. Răspunsul lui Trump a fost să amenințe cele opt state cu tarife vamale, arma preferată a actualei administrații, atunci când se confruntă cu țări care rezistă presiunilor Casei Albe. Problema este că Germania și Franța sunt, în mare parte, Uniunea Europeană și că atât Ursula von der Leyen, cât și alți lideri europeni s-au pronunțat pentru solidaritatea cu Groenlanda. Uniunea Europeană are mecanisme de apărare contra unor taxe vamale prea ridicate, așa că Trump are acum o problemă cu întregul continent, în loc de o mică problemă cu Danemarca. O reuniune a celor 27 de ambasadori ai UE a fost convocată duminică de președinția cipriotă.

Donald Trump trebuie să se gândească acum de două ori dacă declanșează un război comercial cu Uniunea Europeană, dar, mai important, trebuie să se gândească dacă Groenlanda merită să arunce NATO peste bord. Un atac militar asupra unui aliat cum este Danemarca, susținută de alți aliați europeni, ar distruge, pur și simplu, NATO din interior. Trump a evocat încă din primul mandat părăsirea NATO de către Statele Unite, așa că nimeni nu știe ce-i trece prin cap de data aceasta, dar dacă insistă cu „trebuie să avem Groenlanda” s-ar putea să genereze cel mai mare cutremur geopolitic din ultimii 75 de ani, unul care nu mai poate fi reversibil după sfârșitul mandatului său.

Și totul pentru ce? Statele Unite au deja o bază militară în Groenlanda și au avut chiar mai multe, dar le-au abandonat după așa-zisul sfârșit al Războiului Rece. Nimeni, nici localnicii, nici Danemarca nu se opun ridicării mai multor baze care să monitorizeze și să controleze zona Arctică, în condițiile în care, într-adevăr, Rusia și din ce în ce mai mult China fac incursiuni în acest spațiu de importanță strategică. Dar Statele Unite nu pot controla singure Arctica. Au nevoie de aliații europeni și au nevoie de Canada pentru asta. Dar pare că nu acesta este scopul ultim al lui Trump.

Scopul lui este, spus simplu, să rămână în istorie ca un președinte care a crescut substanțial suprafața Statelor Unite (Groenlanda este cea mai mare insulă din lume) și pentru asta este în stare să arunce Occidentul în aer.

 Restul lumii

 Politica „voluntară” a lui Trump i-a adus câteva câștiguri într-un singur an. A reușit să obțină o încetare a focului în Gaza, deși chestiuni esențiale precum dezarmarea Hamas și prezența militară israeliană au rămas în aer, a bombardat pozițiile rebelilor Houthi în Yemen și instalațiile nucleare ale Iranului, a reușit să-l captureze pe Maduro și a reușit chiar să obțină angajamente economice și strategice din partea Chinei. A amenințat recent Iranul cu lovituri militare, dacă masacrarea civililor continuă, și masacrele au încetat.

 Pe de altă parte, a comis un dezastru prin încurajarea formațiunilor politice de extremă dreaptă în Europa, iar prin insistența sa ca Ucraina să cedeze teritorii în schimbul unei păci iluzorii și-a stricat relațiile cu cei mai buni aliați ai Americii, doar pentru că are impresia că dacă face pe durul la început, ceilalți vor ceda și îi vor da ce dorește. În mare parte i-a și reușit. Lumea este speriată că Trump își conduce politica externă după emoții – ceea ce și face – și încearcă să nu îl supere pe omul de la Casa Albă.

Politica externă a președintelui nu este „Donroe Doctrine”, așa cum s-a lăudat, este doctrina Trump care se rezumă astfel: puterea americană desfășurată în funcție de dorințele președintelui, care se schimbă după bunul său plac pentru că este ancorată nu în instituții, ci în persoana lui Donald Trump. Și pentru că vorbim despre cea mai mare putere, atât este suficient pentru a schimba lumea din temelii în moduri neașteptate. Unii au cedat. O delegație elvețiană i-a făcut cadou președintelui un lingou de aur. Qatar i-a oferit un avion în valoare de 400 de milioane de dolari. Zeci de președinți și prim-miniștri au venit la Washington pentru a demonstra cât de mult iau în serios susținerea lui Trump.

 Peste ONU

 Trump nu a dat niciodată prea mulți bani pe legile internaționale și pe Charta ONU, așa cum s-a văzut din cazul Maduro, pe care l-a smuls din căldura fortăreței sale fără prea multe discuții despre legea ONU. Acum, a venit cu o nouă inițiativă care să treacă peste autoritatea ONU și să decidă chestiuni de război și pace. Trump a trimis invitații unui număr de peste 60 de state (inclusiv România) să facă parte dintr-un nou Consiliu pentru Pace care ar fi trebuit inițial să se ocupe de pacea în Gaza, dar pe care președintele american îl dorește un organism internațional care să se ocupe inclusiv de pacea în Ucraina și Venezuela. Calitatea de membru se pierde dacă nu ai un miliard de dolari pentru a face parte din această organizație care va fi prezidată – cum altfel? – de Donald Trump. În Consiliu au fost invitate și Rusia, dar și Turcia, actori interesați în conflictele din Ucraina și din Gaza. Israelul a respins această componență. Ideea e că acest Consiliu a fost aprobat de Consiliul de Securitate al ONU pentru o perioadă limitată și numai cu competențe privind Gaza, pe când Administrația Trump dorește un organism care să aibă competențe globale pentru instaurarea păcii în diferite zone ale globului, dar bazată pe „abordări pragmatice”. Ceea ce este un alt termen pentru „în niciun caz pe baza Cartei ONU”.

Politica externă a lui Donald Trump este profund personală și fără niciun respect pentru alianțele tradiționale ale Americii și pentru partenerii apropiați. Este o politică a bunului plac care amenință ordinea internațională și mai ales ordinea liberală, occidentală, a lumii.