De același autor
Indiferent cum se străduiește Casa Albă să descrie în termeni pozitivi recentul summit Trump-Putin din Alaska, adevărul este că a fost o victorie răsunătoare pentru Putin și cel puțin un eșec pentru președintele american. Trump a întins covorul roșu pentru Putin, l-a așteptat la scara avionului și l-a tratat ca pe liderul unei mari puteri, în contrast cu statutul de paria internațional și de persoană vizată de un mandat de arestare al Tribunalului Penal Internațional, pe care l-a avut până atunci dictatorul de la Kremlin. Și pentru ce? Pentru absolut nimic concret, doar vorbe lingușitoare și atât.
Putin a primit însă o platformă formidabilă pentru a-și reafirma obsesiile antioccidentale: „Suntem convinși că pentru a face ca o înțelegere să fie durabilă și pe termen lung, trebuie să eliminăm cauzele profunde ale acestui conflict și, cum am spus-o de multe ori, să fie luate în considerare toate preocupările legitime ale Rusiei, precum și să fie restabilit un echilibru just de securitate în Europa și în lume, în întregul ei”. Acesta este limbajul putinist care semnifică niște lucruri înspăimântătoare: „Cauzele profunde” înseamnă independența Ucrainei și orientarea sa spre structurile politice, economice și militare occidentale, adică aderarea la UE și la NATO. Revenirea Ucrainei în sfera de dominație rusească, fără pretenții de suveranitate, ar rezolva „cauzele profunde; „restabilirea echilibrului just de securitate” înseamnă retragerea NATO din Europa Centrală și de Est și revenirea la situația de dinainte de 1997, când a avut loc prima extindere spre Est a Alianței; iar referința la „lume în întregul ei” înseamnă că America și Occidentul trebuie să renunțe la rolul global pe care îl joacă și să se „retragă din lume”, lăsând locul țărilor precum Rusia și China. Iar Putin a spus toate acestea de pe tărâm american, fără teamă și fără rușine.
În schimbul acestei „onoare” îndoielnice, Trump a fost nevoit să renunțe la pretenția de instituire a unei încetări a focului înainte să înceapă negocierile de pace și l-a lăsat astfel pe Putin să continue campania de ucidere și terorizare a populației civile ucrainene. Trump nu a obținut nicio decizie fermă din partea lui Putin că va participa la un summit trilateral cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski, lăsând loc lacheilor săi, cum este ministrul de Externe, Serghei Lavrov, să declare că acum nu este momentul, că e nevoie de pregătire și de o perioadă mai lungă, ceea ce dincolo de limbajul diplomatic înseamnă că Putin nu are nici cea mai mică intenție să se întâlnească cu Zelenski, un lider căruia i-a negat până în prezent legitimitatea. Orice întâlnire la nivel înalt între cei doi ar fi percepută la Moscova ca un gest de neiertat de slăbiciune, or, se știe că Putin nu își permite să arate slab în ochii militarilor și ai „aparatului” de stat.
În al treilea rând, Putin a obținut o amânare sine die a adoptării de noi sancțiuni economice de către Statele Unite, o amenințare pe care Trump o rostise cu numai câteva zile înainte de summit și pe care a abandonat-o după. Nici despre impunerea de tarife prohibitive pentru țările care cumpără bunuri rusești, în special petrol din Rusia, nu s-a mai vorbit, deși, după India, ar fi urmat China, ceea ce ar fi lovit greu economia rusă.
Deși avea toate cărțile în mână, Trump a jucat atât de prost, încât te întrebi dacă atâta poate sau a căzut (din nou) sub vraja lui Putin, de a cărui putere și duritate extremă pare fascinat.
Ce au cerut europenii
La trei zile de la summitul dezastruos de la Anchorage, Trump l-a primit la Casa Albă pe Zelenski, care, de această dată, nu a mai fost singur, ca în februarie, ci însoțit de liderii Uniunii Europene, NATO, ai Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei și Finlandei, aceasta din urmă fiind invitată pentru că are o frontieră lungă cu Rusia și o istorie și mai lungă de confruntări cu vecinul de la Est. Delegația europeană a venit să discute despre „garanțiile de securitate” pe care Occidentul sau, mai exact, „Coaliția de Voință” trebuie să le acorde Ucrainei în cadrul unui acord de pace, despre un posibil armistițiu și o eventuală trilaterală Trump-Putin-Zelenski. Cum despre ultima ne-am cam lămurit și cum Trump a renunțat să ceară o încetare a focului prealabilă, deși ea a fost cerută, de exemplu, de Emmanuel Macron și de Friedrich Merz, ceea ce a rămas serios în discuție au fost garanțiile de securitate. La acest punct, Trump a reafirmat că nu vor exista trupe americane pe teritoriul Ucrainei, dar a subliniat că dorește să contribuie la garanțiile de securitate cu sprijin aerian pentru trupele de la sol desfășurate de statele europene.
De partea cealaltă, Rusia nici nu vrea să audă de trupe străine pe teritoriul Ucrainei și a respins desfășurarea pe pământ ucrainean de forțe aparținând statelor membre NATO, deși acestea nu ar funcționa sub steagul Alianței. În plus, Kremlinul dorește să „fie implicat” în garanțiile de securitate, ceea ce înseamnă că vrea să aibă drept de veto asupra oricărei desfășurări de forțe străine. Acest drept de veto ar anula însă eficiența trupelor aliate ca forță de descurajare a unei noi agresiuni rusești, ceea ce ar trebui să constituie principala lor misiune în Ucraina. În cea mai „tare” versiune a garanțiilor de securitate, unii europeni au vorbit despre un angajament „similar cu articolul 5 al tratatului NATO” (un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor), ceea ce pare o idee nobilă, numai că este cvasi-imposibil de aplicat.
Ce îi lipsește Europei
Simplu spus, o armată. Un aranjament de tip „articolul 5” nu ar putea funcționa în acest moment decât cu garanții americane că o agresiune împotriva trupelor de descurajare va fi întâmpinată cu forță. Nicio țară europeană, nici măcar dintre puterile nucleare Marea Britanie sau Franța, nu poate oferi astfel de garanții. Altfel spus, dacă rușii atacă, nimeni în afară de Statele Unite nu își poate asuma o ripostă în forță împotriva agresorului. De aici decurge o consecință importantă, din care europenii trebuie să desprindă o lecție dureroasă.
În condițiile în care America lui Trump nu dorește să se implice decât minimal în furnizarea de garanții de securitate Ucrainei și, prin urmare, dorește să își reducă implicarea în securitatea Europei, în general, este limpede că nu mai există nimeni care să își asume această responsabilitate, în afară de europenii înșiși. Dar acest lucru este mult mai greu de făcut decât de spus. Țările europene, cu câteva excepții, cum ar fi Spania, sunt acum angajate în creșterea bugetelor militare și consolidarea propriilor forțe și sunt mai puțin dispuse să cheltuiască suplimentar pentru construirea unei iluzorii „armate europene”. În plus, aproape toate statele UE care sunt și membre NATO participă deja la misiunile Alianței, care ar avea de suferit dacă resurse importante în armament, logistică și personal ar fi deturnate spre o forță comună europeană și nimeni nu dorește să strice ceva care deja funcționează. Nu în ultimul rând, o problemă foarte serioasă este finanțarea. Comisia Europeană își poate asuma crearea unui nucleu de armată comună, dar numai în condițiile constrângerilor bugetare fixate de statele membre. Iar statele membre nu doresc să renunțe la stilul lor de viață, la programele sociale generoase, pentru a finanța o armată „a tuturor și a nimănui”. Deja se vorbește despre un nou ajutor european pentru Ucraina, în valoare de 100 de miliarde de euro, pe care îl plănuiește Comisia, dar este clar că banii vor fi greu de strâns și încă și mai greu de livrat în cadrul a diverse programe și proiecte, ceea ce va face ca perioada necesară acestora să ajungă la destinatar va crește foarte mult. Ca să nu mai spunem că agenții ruși în Uniunea Europeană, ca Ungaria sau Slovacia, se vor opune din răsputeri.
Și cu toate aceste obstacole, lecția pe care trebuie să și-o însușească europenii este că, în lipsa garanțiilor americane, sunt singuri în fața unei posibile agresiuni rusești și că nu au mijloacele să ridice o apărare eficientă. De aceea, consolidarea apărării europene ar trebui să fie una dintre principalele priorități ale liderilor politici dimpreună cu sprijinirea în continuare a Kievului, pentru a se asigura că Ucraina nu va pierde un război căruia acum nu i se întrevede sfârșitul.
