Ion Iliescu, nenorocirea unei națiuni

Când a apărut la televiziune în aplauzele tuturor celor din studio în după-amiaza de 22 decembrie 1989, puțini și-au imaginat și încă și mai puțini au știut ce urma să însemne acest om pentru viitorul României. În loc să ne vorbească despre democrație, despre stat de drept (o noțiune care nu-i era străină) sau despre procesul comunismului, Ion Iliescu a preferat să ne spună că familia Ceaușescu „nu a avut nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu doctrina comunismului științific”. „Au întinat - ne-a spus el - numele partidului comunist și al celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului” în România. Urale.

 Pentru cei care se bucurau de căderea regimului, aceste cuvinte au părut, fără îndoială, bizare și nelalocul lor: cine se apucă să facă apologia „comunismului științific” tocmai în ziua în care comunismul a căzut, iar dictatorul care l-a întruchipat a fugit? Dar nu pentru ei a vorbit Iliescu atunci. Cei care trebuiau să audă au auzit și au răsuflat ușurați. Comuniștii erau în siguranță. Nimeni nu avea să se atingă de ei câtă vreme Iliescu se va afla în fruntea noului stat, nu va exista niciun proces al comunismului în manieră Nürnberg, ba, dimpotrivă, vor participa la construcția noilor structuri, indiferent care vor fi acestea. Singurii care aveau să plătească aveau să fie soții Ceaușescu, executați în ziua de Crăciun la Târgoviște, după un simulacru de proces care nu a avut nimic de-a face cu justiția.

 Încă din seara de 22, Iliescu lucra deja la lista Consiliului Frontului Salvării Naționale, care avea să devină singura autoritate în stat, politică, executivă și legislativă, cel puțin până la formarea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională în februarie 1990. Pe lângă nume de disidenți și anticomuniști precum Doina Cornea, restul pozițiilor au fost umplute de activiști din eșaloanele doi și trei ale Partidului Comunist, de „revoluționari”, de securiști și de militari.

 În momentul în care Iliescu a citit Proclamația FSN de la balconul CC-ului, de undeva a început să se tragă. Noile autorități au cerut oamenilor să rămână în stradă pentru „a apăra revoluția”. Pentru a-și consolida puterea, Iliescu ne-a servit psihoza teroriștilor care „trag din toate pozițiile”, care au atacat televiziunea publică, radioul și alte obiective. „Teroriștii” veneau din toate părțile, erau dotați cu elicoptere și armament modern și urmăreau să readucă familia Ceaușescu la putere. Cel puțin așa se spunea la televiziune, care, la vremea aceea, fiind mai obișnuită cu propaganda decât cu informarea, a declanșat una dintre cele mai vaste operațiuni de manipulare a populației. Cu toate acestea, nimeni nu a văzut niciodată vreun terorist, iar numărul morților de după fuga lui Ceaușescu a fost de aproape 900 de oameni, cu mult mai mulți decât cei uciși de regim. Spre Anul Nou, tirurile au devenit din ce în ce mai sporadice și, în cele din urmă, au încetat, dar deja răul fusese făcut. FSN era legitimat drept cea mai înaltă putere în stat prin sânge.

Iliescu și Petre Roman au promis că noua structură de putere este una provizorie, care va fi desființată în momentul organizării primelor alegeri libere. Dar n-au fost decât vorbe. Cine a crezut că FSN se va desființa și că va lăsa locul partidelor politice reînființate sau nou-formate la cârma României nu a înțeles niciodată setea de putere neostoită a lui Ion Iliescu. Din grija aceluiași Iliescu, care ceruse formarea de comitete la nivel de localități, la nivel județean, dar și la nivel de întreprindere de stat (și toate erau de stat la acea vreme), FSN a ajuns să dețină cea mai puternică structură de putere la toate nivelurile, reușind să ia locul de facto Partidului Comunist și de cele mai multe ori cu exact aceiași oameni din fostul partid comunist și din Securitate. Drept pentru care, aproape firesc, pe 23 ianuarie 1990, FSN a anunțat că se constituie în partid politic care va participa la alegerile de pe 20 mai. În sfârșit, Partidul-Stat era refăcut în întregime. Alarmate, partidele istorice, PNȚ-CD și PNL, au făcut apel la manifestații de stradă, care au avut loc pe 28 ianuarie. A doua zi a fost prima mineriadă. 5.000 de mineri conduși de Miron Cozma au venit la București să „restabilească ordinea”. În compania unor trupe de muncitori, aceste autentice forțe paramilitare au executat raiduri la partidele din opoziție fără să aibă vreun drept legal și au arestat oameni nevinovați găsiți pe stradă sau în locațiile unde se aflau „dușmanii poporului”. În ajun, Iliescu vorbise despre „fascismul” manifestanților și al partidelor de opoziție, cuvânt-cheie care a mobilizat oamenii simpli. Astăzi, nimeni nu mai crede că minerii puteau veni singuri la București, fără să fie organizați și chemați de la centru.

 Pentru Iliescu nu a fost de-ajuns violența de la Revoluție, avea nevoie și de violență civilă pentru a-și putea pune în practică planurile de acaparare a puterii. Mineriadele aveau să se succeadă rapid pe 18 februarie și, mai ales, pe 14-15 iunie, când, la chemarea aceluiași Iliescu, minerii au declanșat teroarea pe străzile Bucureștiului în căutarea „legionarilor” pe care îi identificase proaspăt alesul președinte în ajun. Un număr necunoscut nici astăzi de oameni au fost uciși, au fost răniți (bătuți cu sălbăticie) alte câteva sute au fost arestați de mineri sub coordonarea poliției și a unor ofițeri de Securitate, vechi și noi (deja după evenimentele sângeroase de la Târgu Mureș din luna martie se constituise SRI, care includea în marea sa majoritate foștii ofițeri ai Securității) și încarcerați la Măgurele. Fără drepturi. În sfârșit, cea de-a patra mineriadă care i se poate atribui lui Iliescu a avut loc în septembrie 1991, când fostul activist PCR devenit șef al statului a vrut să scape de Petre Roman, care se dovedise mult prea reformist pentru intențiile și gusturile sale.

 În 1992 Iliescu a fost ales din nou președinte și a ținut în următorii patru ani în funcția de prim-ministru o nulitate obedientă precum Nicolae Văcăroiu. A fost perioada celor mai mari tunuri, a Caritas-ului și a devalizării băncilor de stat, a fost perioada privatizărilor cu cântec, dar mai ales a fost perioada în care Securitatea a pus stăpânire pe economia națională, o stăpânire pe care o exercită până în zilele noastre. Nimeni nu putea să miște nimic în economie fără acceptul Securității. Până și firmele străine care doreau să facă afaceri în România trebuiau să aibă drept „angajați” un număr mai mic sau mai mare, după posibilități, de (foști) securiști care să țină legătura cu Centrala și să obțină permisiunea de a face profit. Fostul FSN devenit FDSN și ulterior PDSR era de-acum acaparat de foști activiști PCR mai bătrâni sau mai tineri care au învățat ușor că te poți îmbogăți rapid făcând afaceri cu statul, din care statul ieșea mai mereu în pierdere și asta era bine pentru ei și bine pentru partid. Atunci au fost puse bazele sistemului clientelar care domină și astăzi societatea românească. Corupția a devenit generalizată la nivel de metastaze și, chiar dacă Iliescu nu s-a atins de bani („sărac și cinstit”), în jurul lui a crescut o pletoră de profitori de tranziție care i-au consolidat puterea, lui și partidului.

În 2000, după o sincopă de patru ani în care țara a fost condusă de CDR, Iliescu a fost reales pentru un al treilea mandat în funcția de președinte. Prim-ministru a fost desemnat Adrian Năstase, care a rezistat, la fel ca Văcăroiu, întregul mandat de patru ani. Sub Năstase, corupția a devenit instituționalizată. Cu cât erai mai corupt, cu atât ocupai o funcție mai înaltă în stat. Tot sub Năstase a apărut instituția baronului local, oameni cu putere politică, dar și cu mulți bani câștigați din afaceri cu autoritățile locale. Atunci au apărut Oprișan, Mazăre, Nicușor Constantinescu, Bunea Stancu sau Dragnea. Degeaba a denunțat Iliescu la începutul mandatului „capitalismul de cumetrie”. Sistemul era deja constituit și făcut să dăinuie. Dacă nu credeți, priviți numai câtă putere are în politica românească și, mai ales, în stat Paul Stănescu și veți înțelege de ce sistemul creat sub patronajul lui Ion Iliescu nu s-a schimbat nici astăzi.

 În tot acest timp, pentru a-și duce planurile la îndeplinire, Iliescu a avut nevoie în primul rând de un lucru: de o justiție obedientă, pe care a și avut-o. Noțiunea de stat de drept îi repugna. Pentru a realiza partidul-stat pe care și l-a dorit, justiția nu putea fi lăsată de capul ei, nu putea fi independentă. Abia aderarea la Uniunea Europeană a adus serios în discuție independența justiției (celebrele stegulețe roșii care trebuiau ridicate înainte de aderare) și atât cât s-a făcut în acest domeniu s-a făcut împotriva regimului Iliescu-Năstase, nu datorită lor. A spune astăzi că Iliescu „ne-a băgat în UE” este o mistificare de proporții. Întrebați-o pe Monica Macovei, dacă nu credeți. Când a venit la putere, Dragnea a copiat modelul Iliescu și a mutilat legile justiției până când a readus-o în slujba partidului-stat. De aceea avem astăzi o justiție slabă, supusă ordinelor de partid, incompetentă și fricoasă. De aceea, nimeni nu a îndrăznit să ducă la bun sfârșit dosarele în care Iliescu era acuzat de crime împotriva umanității la revoluție și la mineriada din 14-15 iunie. Pentru că justiția a învățat cel mai bine să se supună partidului de la Ion Iliescu și acum practică ce a învățat.

 Să mai lămurim un lucru: Iliescu nu ne-a „băgat” în NATO, cum nu ne-a băgat nici în UE. Decizia de extindere a NATO „de la Marea Baltică la Marea Neagră” a fost luată de Administrația Bush înainte ca Iliescu să se pronunțe în acest sens. Demersurile americane în sensul extinderii au fost complexe, dar în final americanii i-au convins pe toți, inclusiv pe români. Singura condiție a fost să scape armata de cadrele comuniste, ceea ce parțial s-a întâmplat, însă acum găsim aceste cadre în tabăra lui Georgescu și Simion.

Nu este adevărat că epoca lui Ion Iliescu a trecut și că este irelevantă în prezent. Dimpotrivă, sistemul politic și administrativ, precum și structura economiei, și eșecul justiției sunt moștenirea directă a „viziunii” lui Ion Iliescu despre stat. Este cea mai mare nenorocire care s-a abătut la sfârșitul secolului trecut și la începutul acestuia asupra națiunii române.