Lovitura de stat, specialitatea PSD

Mulțimile nu dau lovituri de stat. Ele pot fi un instrument de forță în cadrul unei mișcări revoluționare sau folosite ca un instrument de forță în cadrul mai complex al unei lovituri de stat mascate sub forma unei revoluții, dar nu pot să pună la cale și să ducă la îndeplinire o lovitură de stat. Motivul constă în faptul că o lovitură de stat implică întotdeauna un grup relativ mic de persoane care fac parte din elita politică și/sau militară care plănuiesc și execută o lovitură de forță pentru a prelua puterea în stat. Nu există elită, nu există lovitură de stat. Cel mult o revoltă. Din acest punct de vedere, întreaga butaforie propagandistică pusă în operă de Antena 3, LuJu, RTV și PSD pentru a consacra public ideea că un grup de tineri protestatari grupați sub banner-ul #REZIST ar fi încercat să dea o lovitură de stat cade în gol. Tot efortul de a produce un fost membru anonim care vorbește despre finanțare externă, baze de date uriașe, consum de marijuana și case conspirative pică în ridicol, atunci când auzim că țintele acestei operațiuni, în care, din nou, aparatul de propagandă furnizează pretexte pentru acțiunea politică a PSD/ALDE, sunt câțiva membri cvasi-anonimi ai unor organizații relativ minore, plus Monica Macovei.

Ca să aibă măcar o aparență de credibilitate, operațiunea de manipulare ar fi trebuit să țintească mult mai sus și să acuze de tentativă de lovitură de stat nu pe Monica Macovei, ci pe președintele Klaus Iohannis, nu pe membrii #REZIST, ci SRI, nu pe șoferii care își fac numere pe care scrie „Muie PSD“, ci pe liderii USR sau ai Mișcării lui Dacian Cioloș. Dacă ar fi putut măcar să facă cea mai mică legătură între acest grup și violențele de pe 10 august, Dragnea ar fi avut „tentativa de lovitură“ de stat la care visa. Ar fi avut astfel cel puțin aparența unei justificări pentru a-l suspenda pe președinte, pentru a-și subordona serviciile secrete și mai ales SRI, pentru a declanșa prigoana împotriva opoziției politice și represiunea împotriva mișcărilor civice și a ONG-urilor implicate în apărarea drepturilor fundamentale, pentru a restrânge sau chiar anula libertăți fundamentale, precum dreptul la liberă exprimare sau dreptul de asociere. Fără o legătură credibilă între Iohannis și SRI, pe de o parte, și violențele din Piața Victoriei, tot la ce poate spera Dragnea acum este să mute dosarul la un parchet prietenos, de exemplu, la noul DIICOT, astfel încât să nu se afle niciodată cine a adus grupările violente în piață și pe ce bani și cine a ordonat de fapt reprimarea manifestanților. Eșecul este manifest din faptul că nici măcar portavocea cea mai reacționară a mesajului PSD, sursa „dezvăluirilor“, LuJu, nu a îndrăznit mai mult decât să acuze SRI că este „părtaș și favorizator al acestor manifestări extreme“, iar pe președinte și șefii USR și PNL de „atitudine complice“ și „instigare“. Dar „atitudinea complice“, „instigarea“ și nici măcar calitatea de „favorizator al manifestărilor extreme“ nu te fac membru al unei conspirații într-o tentativă de lovitură de stat.

Pesediștii știu bine acest lucru pentru că ei știu mai bine decât oricine cum se dă o lovitură de stat. Într-o lovitură de stat autentică primează chestiunile practice de cea mai mare urgență: unde trebuie acționat la nivel instituțional, administrativ și legislativ pentru a asigura îndepărtarea celor aflați la putere și preluarea controlului de către grupul de conspiratori. Malaparte spune că lovitura de stat este o chestiune tehnică și dă drept exemplu modul în care Troțki a organizat preluarea puterii de către bolșevici. Mai târziu, Edward Luttwak, în Lovitura de Stat. Manual practic, avea să susțină și să descrie cum se poate da o lovitură de stat fără a face apel la mase sau la forța armată, ci doar la instrumentele pe care le oferă organizarea puterii de stat însăși. E suficient să controlezi, să manipulezi și să distorsionezi procedurile după care funcționează înseși instituțiile statului ca să obții controlul asupra statului. Nu e nevoie de insurecție, manifestări de mase sau acte de violență. Lăsând deoparte momentul nașterii FSN în decembrie ^,89, ceea ce numim astăzi PSD a experimentat o dată lovitura de stat violentă, „cu sprijin de mase“, în 1991, când a folosit minerii pentru a îndepărta Guvernul Petre Roman și a pune capăt reformelor inițiate de acesta, înlocuindu-l în cele din urmă cu guvernul antireformă și procorupție Văcăroiu.

Trecem peste toate loviturile interne în care au căzut victime pe rând Năstase, Iliescu, Geoană și Ponta și ajungem la momentul iulie-august 2012, care reprezintă o lovitură de stat clasică în sensul descris de Luttwak: Guvernul USL și-a trecut în subordine Monitorul Oficial pentru a împiedica publicarea deciziilor CCR, a schimbat conducerile Televiziunii și Radioului publice, l-a revocat pe Avo­catul Poporului, pe care nu îl controla, înlocuindu-l cu o marionetă perfect controlabilă în persoana lui Valer Dorneanu, pentru ca acesta să nu conteste la CCR ordonanțele de urgență ale guvernului, i-a demis pe președinții celor două Ca­mere ale parlamentului, l-a suspendat pe președintele țării, a emis o ordonanță de urgență prin care scotea de sub autoritatea Curții Constituționale deciziile parlamentului și încă una în care modifica cvorumul necesar demiterii președintelui de la 50%+1 la majoritatea participanților. Totul în numai trei zile.

Așa se dă o lovitură de stat care, de altfel, continuă și astăzi și al cărei scop este obținerea controlului absolut asupra puterii în stat, inclusiv asupra justiției, de către un grup restrâns de oligarhi corupți. //